Scurt tratat de supraviețuire

La grande belezza site

De Horațiu Damian

Să faci un film pe placul inimii tale, așa cum crezi tu că e bine. Să montezi pe mișcare, să te răsfeți cu travelinguri somptuoase, să nu te intereseze că moda pe plan mondial cere sărăcie de idei și eclipsa totală a fanteziei. Să îndrăznești, supremă sfidare! alăturarea unei coloane sonore celeste, care pușcă exact pe fluxul narativ.

Paolo Sorrentino își permite acest lux. El vine dintr-o cinematografie veche, sedimentată, ea însăși parte a unei culturi prea orgolioasă în realizări pentru a nu-și susține punctele de vedere. De unde La grande bellezza (2013), un film care nu trebuie intelectualizat, disecat, analizat, ci perceput cu toate simțurile treze. Pentru că e un film senzual- și la propriu, dar și din perspectiva grilei sale de citire, implicând senzațiile, primirea lor fără prejudecăți, prin toți porii.

Cizma eternă

Italia are în momentul de față cel puțin doi regizori de superclasă: Giuseppe Tornatore și Paolo Sorrentino. Spunem „cel puțin”, pentru că ei sunt mai mulți. Ultimul reușește, cu pelicula de față, probabil unul din cele mai bune filme ale tuturor timpurilor. Sigur că mulți vor vedea în ea o reiterare a fellinianului Dolce Vita. De fapt, genul proxim al capodoperei e Ghepardul  lui Visconti (1963) sau Szindbad al ungurului Huszárik Zoltán (1971): un film crepuscular, al apusului, al tragerii liniei.

Și mai mulți vor căuta să recunoască citatele din filme celebre, și le vor găsi. Puțini își vor pune problema că factorii imponderabili, cum sunt clima, oamenii, lumina, cultura și civilizația de multe ori milenare (și prezente în film, cu firescul acelui „ceva” născut și existând acolo)- toate conspiră și obligă cineastul să-și modeleze materialul în anumite tipare. De aici rezultă acest flux al memoriei, în care amintirile, visele și realitatea se întrepătrund. Uneori, granița dintre ele e foarte vizibilă, alteori imperceptibilă.

Nici un regizor nu a surprins mai bine ca Sorrentino diminețile Romei. Ele sunt întotdeauna răcoroase, proaspete, cristaline, acompaniate de triluri- chiar și atunci când zăpușeala le precede sau le urmează. În decorul lor, al edificiilor mirifice sau decrepite, al străzilor sufocante sau umbroase, în tot acest pământ ars de soare și mângâiat de blândețea zeilor și a oamenilor se joacă povestea crudă și iertătoare, plină de sfințenie și desfrâu, de sublim și abjecție, larmă și tăceri, culoare și întuneric, exuberanță și prostie- povestea vieții, a unei vieți, a unor vieți.

Portretul epicureului în retragere

Estetul cinic și dezabuzat, ironic și trist, victimă și călău al propriei vieți, hedonist și măcinat de îndoieli e perfect întruchipat de actorul Toni Servillo. Îi răspund cum nu se poate mai potrivit actorii unui casting inspirat, însuflețind personaje credibile chiar și când sunt neplauzibile.

La grande bellezza este, înainte de toate, filmul unei împăcări. Curge ca un fluviu, se organizează riguros ca o vilă paladiană, se dezvoltă luxuriant, ca o pictură de Quattrocento. Surprinde un instantaneu din amurgul fostului epicureu. Care privește lumea cu cinismul omului care le-a încercat pe toate. Dacă se întristează, dacă plânge, o face profund uman, adică nu de mila altora, ci de propria sa perisabilitate. Într-o lume tot mai lipsită de sens și frumusețe, i se revelează secretul unei supraviețuiri suportabile: a accepta marea frumusețe care ne învăluie în fiecare milisecundă a zbuciumului fără sens pe care-l numim viață.

Foto: © La grande bellezza

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *