69. Poziția copilului

de Horațiu Damian

Folkiștii americani- Dylan și compania- obișnuiau să recurgă, din când în când, la articole de ziar. Procedau așa când inspirația le juca feste. La urma urmei, voiau ca muzica lor să fie angajată social, așa că nimic rău dacă un song își trăgea seva din realitatea imediată.

O bună parte din acele melodii conjuncturale rezistă până azi. Dar gloria lui Dylan (și, prin extrapolare, și a altora) stă în piese care transcend cotidianul și poartă asupra unor constante ale existenței umane, mereu aceleași, indiferente la agitațiile istoriei. The Times They Are A’ Changin’ sau Mr. Tambourine Man vorbesc despre viața adevărată, imediată, însă o fac sintetic, amestecând în cocktail și o doză de farmec, și puțină vrajă- cu care rămâi după finalul muzicii.

Primești ce vezi

Poziția copilului face parte din filmele Noului Val românesc. Pe cale de consecință, să nu caute spectatorul transcendență în el, că nu va găsi. Nici vrajă, nici farmec. Adjectivul care i se potrivește e comun tuturor peliculelor din categoria sus-menționată: frust. Ca într-un han spaniol din alte vremuri, iese din film ceea ce a intrat, nimic mai mult. O exactitate factice în reconstituirea prezentului va da un film exact din punctul de vedere al detaliilor sociale.

Realitatea ne agresează în fiecare clipă, la fiecare colț de stradă, ne urmărește până în locuințe. Văzând-o pe ecran, o recunoaștem ca fiind a noastră: asta e! În vreme ce occidentalii percutează la aspectele revoltătoare și străine de experiența lor cotidiană, românii o fac tocmai pentru că, văzând filmul, recunosc pe ecran viața din România reală. Cei necorupți încă se revoltă, fiindcă imaginile zgândăresc răni vii. Ipocriții mimează entuziasmul pentru că e o peliculă premiată, sau sub scuza că văd o poveste de familie.

Cum spunea o avizată spectatoare la premiera clujeană, producția face apel la jump cut-urile pe care Godard le-a impus odată cu À bout de souffle (1959). Atunci se utilizau pentru ascunderea stângăciilor de la filmare. Între timp au devenit mijloace de expresie. Mai folosește Călin Netzer filmarea din mână, cam în maniera pe care a încetățenit-o von Trier, la Breaking the Waves (1996, acolo cu mai mult har). Am putea să adăugăm săriturile peste ax- funcționale, nederanjante- probe că idiosincraziile școlii de film trebuie reconsiderate. Stilistica vizuală vine pe filiera Oleg Mutu: imagine tremurată, uneori până la confuzie. Pare ironic dar nu e: operatoria care l-ar costa pe student intrarea în restanțe, la școala de film, câștigă premii la marile festivaluri internaționale. Impresia de neglijență e doar aparentă: printre alții, la producție au lucrat și doi focus puller-i, semn că dezordinea de pe ecran e atent controlată.

Oglinda

Cine vine la Poziția copilului să nu caute marea artă cinematografică. Atuul filmului e în altă parte, în oglinda pe care o ține în fața privitorului. Dacă publicul românesc ar fi un singur trup și suflet, privind imaginile de pe ecran, ar trebui să se recunoască. Dacă mai are o șansă de recuperare, ar trebui s-o facă numai cu multă neplăcere. Aici e meritul filmului: prezintă societatea românească în adevărata ei lumină: cu falsele ei valori, falsa ei moralitate, falsa ei umanitate, falsa ei pudoare, falsa ei omenie, falsele ei sentimente, falsele ei orgasme, falsul ei suflet. Pe scurt, cu falsitatea ei congenitală.

Poziția copilului e o imensă sinecdocă. Pars pro toto. Un fapt particular, dintre acelea pe care presa ni le furnizează cu sutele, zilnic și la fiecare oră, devine expresia falimentului moral al unei întregi societăți. Fiindcă elita e parte a întregului: nu o poți separa de societatea, poporul, națiunea care i-a dat trup. Nimeni nu este corect în acest film, nimeni nu este moral. Și, din acest punct de vedere, nu ai ce să reproșezi peliculei pentru “vina” de a spune adevărul. Tot ceea ce prezintă pe ecran e nu doar o posibilitate, ci o certitudine: s-a întâmplat deja, în mii de exemple concrete, și se va întâmpla și în viitor, înmiit. Falsificarea probelor, coruperea oficialilor, trafic de influență, mituirea experților, a familiei mortului- nimic extraordinar. Banalitatea răului, în România, se traduce și altfel: răul a devenit o banalitate.

Absența copilului

Filmul merită o privire atentă, de natură să stârnească întrebări. De ce e ironic titlul filmului? De ce tragedia copilului nu intervine niciodată în discuțiile de la mamă la fiul criminal (el însuși copilul iubit până la cocoloșire)? De ce nici un regret? De ce amanta Carmen rămâne mai bine de un an într-o relație cu un ins evident defect? De ce își anunță ruptura doar pentru ca apoi să rămână, complice la o mizerie? De ce, dacă nu din acel calcul care a transformat relațiile în bișniță socială? De ce acceptă familia victimei trocul ordinar (o secvență clasică de dare-luare de mită)? Ni se dezvăluie- nu e sărăcia. Atunci? De ce mama și fiul plâng la final? De mila răposatului sau de propria milă?

Întrebările își conțin răspunsurile. Personajele filmului nu sunt imorale, ci amorale. Imoralul realizează că a transgresat normele etice, își reprezintă gravitatea faptelor sale. Amoralul pur și simplu nu resimte vinovăția. Ca Hitler, ca Himmler, ca orice ucigaș în serie, el e pur și simplu incapabil să resimtă compasiune, să percuteze la considerente de morală. La fel ca nucleul familial din Poziția copilului. Nu avem ce reproșa filmului pentru că spune adevărul: societatea română e amorală. Poate cu excepția unei restrânse minorități. În România minoritatea nu contează.

Codul roșu

Formal, pelicula se păstrează în registrul simplității. Rough cut-uri, secvențe care, uneori se prelungesc nejustificat, alteori întregesc binevenit caracterizarea personajelor. Actorie notabilă fac Lumința Gheorghiu, Adrian Titieni (tatăl celui ucis) și, mai ales, Ilinca Goia (Carmen; merită revăzută secvența confesiunii, un model de nuanțare cum rar întâlnim în filmul românesc). Să nu-l uităm pe Vlad Ivanov: controlează excelent un personaj, Martorul, care ar face și cobra să pară un drăgălaș animal de companie.

Călin Netzer fixează portretul unei societăți în marasm moral. A făcut-o, înaintea lui, Cristi Puiu, cu Un cartuș de Kent și un pachet de cafea sau cu Moartea domnului Lăzărescu. Doar că la filmul de față miza e mult mai mare. Societatea românească stă împotmolită în smârcurile de la Pripiat. Reactorul a explodat demult, zoaiele radioactive se revarsă peste tot. Poziția copilului e acel martor fotosensibil pe care lucrătorii centralelor atomo-electrice îl poartă la piept în timpul programului. Odată munca terminată, pătratul de celuloid fotosensibil e developat. Dacă l-au lovit prea multe particule atomice e de rău.

Pozitia copilului echivalează cu tomografia unui organism în metastază.

Foto: © Poziția copilului