Acțiunea „Someșul” (II/4)- Sisif la Cluj

Actiunea Somesul 2

de Horațiu Damian

urmare din partea a I-a

Între 1972 și 1974 un necunoscut sfida întregul oraș Cluj, lovind prin surprindere, intrând în casele oamenilor, ucigând sau rănind grav, uneori la doi pași de sediile M.I. și reușind să scape nedescoperit. Autoritățile nu-și puteau permite să lase mult timp lucrurile la voia întâmplării, pentru că dădeau impresia de neputință. Și totuși, în pofida efectivelor din ce în ce mai mari implicate în anchetă, vinovatul se încăpățâna să rămână autor necunoscut.

Curând ajunge să fie angrenat în acțiunea de prindere aproape întregul efectiv al Miliției clujene. Reversul medaliei: din gură în gură și de la om la om se lățește faima cazurilor, care deveneau tot mai numeroase în timp record. „Din moment ce 200-300 de oameni lucrau la câte o faptă și mergeau din ușă în ușă prin împrejurimile ultimului caz, repede afla tot orașul, chiar dacă nu se publica nimic în ziare”, punctează col. (r.) Nona.

Starea de asediu

Psihoza pune stăpânire pe orașul universitar și industrial Cluj. Femeile nu mai ies noaptea decât cu escortă masculină, nu mai deschid ușa locuinței după căderea întunericului. Se înregistrează dificultăți cu forța de muncă feminină din schimbul de noapte. Securitatea locală înregistrează toate aceste schimbări ale stării de spirit locale și informează mai sus. Tot onorabila instituție supraveghează și echipa de anchetatori locali, pândind eventualele greșeli. Între timp, cei care-l căutau pe criminal primiseră întăriri, lucrători din județele vecine: Maramureș, Sălaj, Bistrița, Alba, Mureș. Vin detașați pentru câteva săptămâni sau o lună. În curând sunt peste 600 de oameni care lucrează la caz, încât devine o problemă cazarea lor. Unii stau la prieteni, la hoteluri, alții la căminul M.I. de pe strada Racoviță (unde înainte funcționase Palatul Copiilor, iar ulterior va fi Hotelul Casa Albă).

După ultimul omor, din 16 decembrie 1972, se înmulțesc exponențial patrulele de Miliție. Patrule auto, moto sau pedestre, în uniformă sau în civil, cu câini de serviciu sau fără. Sunt co-optați în acțiune rezerviștii M.I., membrii de familie ai angajaților M.I, civilii din formațiunile de sprijin ale Miliției, rețeaua informativă a tuturor structurilor de profil, paznicii din paza contractuală. Unele surse civile vorbesc despre trupele de securitate și gărzile patriotice care ar fi patrulat în acele săptămâni și luni, alături de celelalte forțe. Sursele noastre din rândul celor implicați în anchetă neagă, însă, participarea acestora din urmă. E posibil ca amintirea unor martori să fie contaminată cu amintiri de mai târziu: în 1972 nu existau trupele de securitate-miliție, cu uniformă albastră. Pe atunci, trupele de securitate purtau aceași uniformă kaki a colegilor din MFA. Se deosebeau doar petlițele: albastre la M.I., roșii la armată.

Zadarnica pândă

Se instituie pânde, în zonele unde lovise ucigașul. Se folosesc „femei capcană“- femei-milițieni, rare totuși, sau angajatele civile ale serviciilor Miliției clujene- secretare, dactilografe, telefoniste. Ele bat străzile noaptea, urmărite de la o oarecare distanță de colegi înarmați. Se acționează în modul acesta mai ales în zonele Mașiniștilor, Gară, cartierul Iris.

Colonelul Ioan Sântea, principalul responsabil pentru prinderea lui Ion Râmaru, scrie în memoriile sale, despre evenimentele asemănătoare petrecute cu un an înainte la București: „În contextul acţiunilor întreprinse pentru descoperirea criminalului a apărut la un moment dat ideea- susţinută de mai mulţi poliţişti- de a se încerca, ca o şansă în plus, utilizarea unei tehnici de lucru speciale, respectiv folosirea unor „femei capcană”- de preferat din rândul poliţiştilor- ca momeală pentru prinderea infractorului în flagrant delict. În speţa noastră (cazul Rîmaru- n.n.) o asemenea încercare trebuia considerată din capul locului drept contraindicată, ea fiind riscantă şi primejdioasă. Întrucât se ştia că agresorul ataca prin surprindere şi prin aplicarea unor lovituri decisive la cap, cu obiecte apte a produce moartea, s-a apreciat că nu este cazul de a se recurge la o asemenea metodă. În plus, şansa de reuşită ar fi fost redusă aproape la zero, deoarece nu puteau fi prevăzute locurile de apariţie ale criminalului, acesta acţionând întâmplător şi pe întreg teritoriul Capitalei”.

Raționamentul se dovedea valabil și la Cluj, cu observația că aici criminalul nu va acționa în nici o împrejurare pe stradă, ci doar în incinte închise, ceea ce zădărnicea și mai mult speranțele de succes. Rezultatele acestor măsuri vor fi zero. Se fac razii neîncetate în gări, autogări, piețe, parcuri, cinematografe, subsoluri, clădiri părăsite, poduri, mansarde, zone în paragină, șantiere. Se caută suspecți care să corespundă unui anume profil.

900 de nebuni

Sunt verificați bolnavii psihic din evidențe. Lista va ajunge la peste 1000 de nume, din care, eliminându-i pe cei care în mod evident nu puteau comite faptele, se ajunge la peste 900 de mape de verificare. Sunt trecuți prin ciurul anchetei: rockerii, hippioții, flotanții, navetiștii, necalificații de pe multele șantiere ale perioadei, taximetriștii, personalul transportului în comun, cei din serviciile de noapte. Trec prin filtru șoferii de la aprovizionare, lucrătorii din întreprinderile comunale, cei care foloseau în exercitarea profesiei instrumente precum cele utilizate la săvârșirea faptelor. Sunt cercetați cei eliberați de curând din penitenciare, cu condamnări pentru tâlhărie, omor sau viol; vagabonzii și alcoolicii cu manifestări sexuale anormale. Pentru că după valul de infracțiuni de la sfârșitul lui 1972 se instaurează o acalmie rău prevestitoare, sunt verificate cazurile de sinucidere, scontându-se pe o eventuală prăbușire psihică a făptașului, după comiterea faptelor. Rezultatele tuturor acestor măsuri: zero. Asasinul intrase în pământ.

Un element pozitiv, pe lângă toate eșecurile: rezolvarea mai multor dosare cu autor necunoscut, ai căror făptuitorii sunt depistați ca „victime colaterale” ale agitației provocate de caz. Evident, fără legătură cu autorul din acțiunea „Someșul”. Rând pe rând își primesc rezolvarea cazuri de sustragere din depozitele CFR, tăinuiri, furturi, tâlhării. Cu un asemenea prilej cade în mâna autorităților tâlharul care obișnuia să smulgă cercei și lanțuri de pe femeile neatente în zona Parcului Feroviarilor. Paradoxal, orașul terorizat de Ciocănar devine mai sigur ca niciodată, datorită patrulării drastice și a măsurilor excepționale luate în acea perioadă.

Miliția spirituală

„Eram înnebuniți, orașul vuia”, își amintește procurorul Andrei. „Aveam două încăperi pline numai cu rapoartele sectoriștilor și sesizări ale cetățenilor. Foștii comisari de poliție din perioada interbelică ne bombardau cu aiureli. Câte un subofițer, hai să vorbim pe față, ca să-și justifice activitatea, făcea raport: „aseară, la bufetul X, am văzut o persoană cu semnalmentele suspectului”. Îl luau, îl duceau la Miliția Municipiului, jos în pivniță, unde era arestul. Îl rețineau, că puteau s-o facă pentru 48 de ore, fără să ceară mandat de la procuror. Îl țineau pe suspect acolo, îl anchetau, îi smulgeau fire de păr din cap, din regiunea pubiană. Pentru comparație, ziceau ei, deși nu știu cu ce făceau comparația asta. Reținuții reclamau, făceau scandal, ajungeau și la Județeana de Partid, care ne lua pe noi la întrebări. Iar eu trebuia să țin spatele milițienilor. Am avut astfel de suspecți cu sutele”, detaliază procurorul.

Psihoza putea îmbrăca uneori aspecte comice. „Într-o seară, pe la vreo 10,30- 11,00, îmi dă un telefon Miliția: „Haideți, dom’ procuror, că în Mănăștur o nebună nu deschide ușa soțului.“ M-am dus. Era un bloc tipic, de 10 etaje. Lumea adunată s-a dat la o parte. „Doamnă”, zic eu, „deschideți”. „Nu deschid!” Ea se baricadase în interior, pusese un dulap în fața ușii. „Tu ești omul cu ciocanul!”, îmi strigă femeia, prin ușă. „Doamnă, sînt Iuliu Andrei, procuror criminalist șef la Procuratura Județeană. Deschideți!“ Mai repet fraza încă o dată. Într-un final vine răspunsul: „Du-te-n p…a mă-tii!“ „Mnoah, oameni buni“, le zic celor dimprejur, „mi-am luat răsplata pentru astăzi. Cu asta ne putem retrage.“  Și am plecat. A doua zi am aflat că nebuna și-a ținut soțul în casa scărilor până dimineață”, rememorează Iuliu Andrei.

Era același cartier Mănăștur de care se lega o altă amintire judiciară, din vremea când blocurile nu existau decât ca proiect, iar Mănăștur era satul din suburbii. Convocat la o casă, procurorul Andrei îl găsește pe un tânăr locotenent de Miliție fotografiind un cadavru întins pe o canapea. La întrebarea pusă de procuror, dacă s-au făcut fotografii dintr-un anume unghi, locotenentul răspunde afirmativ. „Făcut o sărăcie!“, răsună vocea „mortului” de pe canapea. Nu murise, doar intrase în catalepsie, din cauza loviturii primite la cap.

Manifestele Omului cu ciocanul

În prezentul anului 1973 tensiunea făcea casă bună cu zădărnicia. După șirul evenimentelor care se precipitaseră în toamna și iarna lui 1972, urmează o pauză, prelungită pe tot parcursul lui 1973. Asasinul se încăpățânează să nu apară de nicăieri. Sutele de acțiuni desfășurate pentru prinderea sa lovesc în gol. „Aveam trei camere la Miliția Municipală. Eu aproape că mă mutasem la ei. Mergeam la biroul de la Procuratura Județeană ca în vacanță, din când în când. Ne încerca sentimentul de insatisfacție profesională, văzând că infractorul nu e depistat. Dar nu ne-a bătut nici un moment gândul să renunțăm. Au venit și generali de la București, s-au ținut analize. S-a ajuns la concluzia că singura soluție e să continuăm“, rememorează Iuliu Andrei.

Însă un fapt petrecut la începutul lui 1973, rămas necunoscut echipei de anchetatori, le sortea eșecului toate eforturile și consumul nervos.

13 februarie 1973. Zorii zilei. Un cetățean observă cum pe strada Horea, vis-a-vis de cinematograful 23 August (Favorit de mai târziu, astăzi în paragină) un necunoscut blond lipește manifeste pe stâlpii de iluminat public. Alertează o patrulă de doi milițieni din formațiunea de pază generală, care îl rețin pe individ când acesta tocmai ajunsese cu lipitul la stâlpul de la colțul Pieței Mihai Viteazu cu strada Barițiu. Sunt recuperate 6 manifeste, unele francate cu timbru fiscal de 5 lei. Textul lor, realizat dintr-o matriță confecționată artizanal, era:

TE HIPNOTIZEAZĂ ÎȚI
APLICĂ LOVITURI LA ENCEFAL
TE CĂLĂREȘTE SEXUAL
(…)

La percheziție, în prezența a patru martori, asupra persoanei se găsesc un cuțit cu mâner de lemn și cinci pachețele cu păr uman. Cămașa pe care o purta sub haină prezintă pete de sânge. Devenit automat suspect în acțiunea „Someșul“, individul ajunge în beciurile Miliției Municipale. Aici, un locotenent major îl anchetează. Două persoane, închise și ele în arest, observă, la rândul lor, cămașa însângerată. După o investigație sumară și o discuție a bănuitului cu comandantul Miliției Municipiului, cămașa e predată laboratorul de criminalistică, pentru analize. Incredibil, deși se decupează bucăți de țesătură cu pete de sânge, deși se analizează și se stabilește grupa sanguină, totuși nu se întocmește buletin de analiză. Ulterior se va descoperi că practica nu era izolată, sub scuza volumului mare de activități din acea perioadă. În alte trei cazuri de suspecți nu se întocmise buletin de analiză, rezultatele fiind comunicate doar verbal ofițerului care le solicita.

Semnele întrebării

Problema e că, în supraaglomerarea din acea perioadă, se putea întâmpla ca ofițerul anchetator să uite de rezultat, să omită să-l solicite laboratorului, fie și pe cale verbală, sau ca laboranta să încurce rezultatele. Nu se va ști niciodată dacă petele de sânge proveneau sau nu de la omorul comis asupra lui C.A. în 16 decembrie 1972. Celelalte corpuri delicte dispar și ele fără urmă, după ce trec prin mâinile a doi din ofițerii implicați în anchetă. Cuțitul- cu mâner de lemn- era asemănător, în descrierile martorilor, cu acela furat cu puțin timp înainte de comiterea omorului amintit. Fără urmă se volatilizează cele cinci pachețele de păr uman: după unii părul din ele era blond, ca al suspectului, după alții șuvițele aveau culoare brună sau castanie, ca a părului victimelor. Cert este că asasinul avusese cinci prilejuri de a recolta șuvițe de păr de la victimele sale.

Nu se întocmește nici un act și nici o evidență de preluare-predare a corpurilor delicte. Ele dispar, pur și simplu, ca avioanele din Triunghiul Bermudelor. Colac peste pupăză, mapa de verificare a lipitorului de manifeste se rătăcește și ea, într-un colț de arhivă operativă. Va reapare mult prea târziu. În aceeași zi de 13 februarie suspectul e scos de sub bănuieli și internat la psihiatrie, ca bolnav psihic. Supus unui tratament de recuperare, starea i se ameliorează. După externare se întoarce acasă și, cu luciditatea îmbunătățită, are deplina libertate de a distruge corpurile delicte capturate cu ocazia săvârșirii faptelor.

Sursele chestionate în legătură cu această problemă nu confirmă existența unei mușamalizări cu motive obscure. Ele pun episodul pe seama suprasolicitării la care erau supuși anchetatorii, aptă să favorizeze producerea unor greșeli. Cert este că, pentru oricine analizează modul în care s-au derulat evenimentele, un semn de întrebare continuă să rămână.

În aceste condiții, fără vreo perspectivă de soluționare rapidă a cazului, în luna octombrie 1973, la Cluj sosește detectivul român nr. 1 al tuturor timpurilor, colonelul de Miliție Dumitru Ceacanica.

Continuarea în partea a III-a

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *