Acțiunea „Someșul“ (IV/4)- Final neașteptat

Actiunea Somesul 4

de Horațiu Damian

urmare din partea a III-a

14 februarie 1974, zorii zilei. În locuința sa de pe strada Iugoslaviei, văduva I.S., în vârstă de 82 de ani, e lovită în cap cu o sticlă, apoi asfixiată cu o pernă. Agresorul dă foc pernelor de pe pat și dispare. Pernele ard mocnit până după-masă, când crima e descoperită.

Cercetarea locului faptei dă prilej pentru noi confruntări între polițiștii clujeni și Dumitru Ceacanica. Primii înclină să atribuie crima unui autor diferit de al celor 7 delicte din 1972. Își întemeiază ipoteza și pe zona comiterii faptei- cu totul îndepărtată de arealul celorlalte infracțiuni. Foarte rapid produc și trei suspecți, fără a putea strânge dovezi peremptorii împotriva lor. Colonelul insistă că ultima crimă e opera aceluiași făptuitor. Se bazează pe mobilul bizar al faptei și pe modul de operare foarte asemănător, mai ales pe incendiere.

Lama

26 februarie 1974. Colonelul Ceacanica pornește la aplicarea unei metode de investigare pusă la punct prin experiența unor cazuri similare din trecut. Convins că bolnavii psihici infractori tind să rămână în preajma locuințelor și să comită faptele tot acolo, pentru că se simt mai protejați, având posibilități de retragere și adăpostire, începe o verificare a persoanelor cu tulburări mintale din perimetrul ultimului caz. E secondat de locotenentul-major Nona, care gestiona cea mai cuprinzătoare listă cu asemenea persoane de pe raza orașului. Ambii sunt legendați ca salariați ai Direcției Sanitare, și însoțitori ai unei asistente de la Psihiatrie.

Locul faptei se află într-o zonă de case. Pe atunci locuitorii cartierului formau o lume eterogenă: meseriași, muncitori calificați, mici comercianți, medici, avocați, contrabandiști, bișnițari, profesioniști, țărani insuficient integrați în oraș etc. Zona se găsea la granița cu cartierele de hoștezeni, care tocmai în acea perioadă se clătinau sub loviturile urbanizării forțate. Dispăreau străzi, ca strada Bălții și altele, apăreau blocuri de locuit, pe atunci încă suportabile, neatinse de meschinăria economiilor de mai târziu.

Strada Iugoslaviei se intersectează cu Arieșului- un lung șir de case, ciupit la unul din capete de câteva blocuri, cam la cinci intersecții distanță de locul crimei. Acolo, în apropierea complexului comercial Hermes, ființează câteva asemenea contrucții tip „lamă”. Într-unul din acestea locuia primul „pacient” de pe lista de verificare. În acea dimineață echipa celor trei urcă la etajul 10. Găsesc persoana, un fost ofițer de Armată, chefuind cu prietenii. O scurtă discuție clarifică faptul că respectivul nu avusese probleme cu „diribau”, deși figura pe listă.

O discuție cu tanti

Furios că bătuse drumul degeaba, Ceacanica o ia de-a dreptul pe scări în jos. Nu mai are nervi să aștepte liftul. Încă o descindere nereușită se adaugă altor câteva zeci acumulate în patru luni de când echipa se găsea la Cluj. Ceilalți doi coechipieri îl urmează, stoici. Pe lista de verificări mai erau 8 nume. La etajul 7 o femeie are nenorocul să iasă în casa scărilor în sincron cu apariția polițistului. Ba chiar îl urmărește cu privirea, bun prilej pentru ca acesta să-și vărsa năduful: „Ce e tanti, ce te uiți așa? Eu te întreb pe tine cum ți-ai cusut tivul de la fustă?”  Perplexitatea femeii îl mai calmează. Îmbunat, își încearcă norocul cu o întrebare: „Nu aveți nici un bolund în blocul ăsta?”

Psihiatria avea un regim de copil vitreg al Ministerului Sănătății, și faptul se resimțea și la nivelul evidențelor medicale. Omisiunile cântăriseră greu în depistarea cu întârziere a lui Râmaru, trei ani mai devreme. Acum, la Cluj, investigațiile relevaseră nu de puține ori bolnavi psihic netrecuți în evidențe. Iar femeia tocmai dezvăluie existența unuia în plus. Da, la etajul cinci, Romulus Vereș. Fost mecanic de locomotivă. Venit aici din zona Gării, cu vreo trei ani în urmă. Are un comportament ciudat. Amenință vecinii, uneori cu cuțitul. Pleacă dimineața devreme în oraș. Se întoarce după-masa, uneori noaptea. E văzut nopțile, sprijinit de cîte un stâlp, fixând Luna. Da, acum e acasă.

Încă un posibil suspect

Etajul 5. „Am sunat la ușă mult timp, 5-10 minute. Până la urmă a venit, după ce l-am strigat și am tot sunat vreo 15 minute. Cum a deschis a și început să-l înjure pe Ceaușescu și guvernul, că nu-i dăduseră casă“ (col. (r.) Nona). Discuția purtată prin ușa asigurată cu lanț îi edifică pe cei trei cu privire la starea psihică degradată a locatarului. Printre altele, acesta pretinde că vecina de palier, în vârstă de 70 de ani, se strecoară la el prin perete, zi și noapte, și-l abuzează sexual. Prin ușa întredeschisă, Ceacanica observă mai multe zeci de cutii de chibrite, împrăștiate pe pardoseala antreului. Instantaneu face legătura cu incendiile de la locul faptelor.

Echipa se retrage, pentru că o intrare în forță l-ar fi putut determina pe suspect să se arunce pe geam. Sunt chemați brancardierii de la Psihiatrie, cu o salvare. „I-am instruit să urce cu liftul și să aștepte în fața ușii. Așa au și făcut. Noi n-am apucat să chemăm liftul înapoi, ca să urcăm și noi, când am auzit deja gălăgie sus. Tocmai când ajungeau brancardierii, Vereș Romulus ieșea din apartament, să plece în oraș. Brancardierii i-au pus cămașa de forță. Am ajuns și noi sus, și l-am escortat pe Vereș până la Salvare. De acolo a ajuns la spital. Urla tot timpul.”  își amintește colonelul Nona.

Nuda intuiție

„Acum urmează Ceacanica legalistul. A închis ușa, a sigilat-o. N-a dat buzna, ca mutalăii de milițieni sau de polițiști de azi. Pentru că procurorul trebuie să intre primul, el e chemat să convertească probele în mijloace de probă. Care e diferența? Numai mijloacele de probă constituite potrivit legii pot fi prezentate legal în instanță.” (procuror Iuliu Andrei).

În acest stadiu, nu exista decât intuiția colonelului Ceacanica și atât. Se adaugă informația obținută de la vecină, referitoare la fosta profesie și zona din care venise bolnavul. La spital se descoperă că era cunoscut: mai avusese de-a face cu Psihiatria, ultima dată internat la cererea Miliției. Data: 13 februarie 1973. O asemenea internare și tratamentul subsecvent puteau explica eventual perioada de inactivitate întinsă pe mai mult de un an. În plus, fostul mecanic de locomotivă își sfârșise cariera pensionat de boală, tot pe motive psihiatrice. În evidențele acțiunii „Someșul”, Romulus Vereș figura clasat, deci trecuse printr-o verificare a Miliției. Dar mapa lui de verificare nu se găsește nicăieri.

Caietele Omului cu ciocanul

În baza acestor informații primare, procurorul și echipa de polițiști încep, din ziua următoare, o percheziție în locuința celui de acum suspect. Va dura mai bine de cinci zile. Participă, ca martor asistent, și tatăl suspectului. Nu se descoperă corpuri delicte provenite din infracțiuni. În schimb biblioteca fostului conductor de locomotivă se dovedește interesantă. Titluri ca Ghiduri de undă, Veghea și somnul, Cîte ceva despre noi și…ereditate, Drama psihologiei, dar și romanul Piatra filozofală al cunoscutei Marguerite Yourcenar. Toate adnotate scrupulos. Se descoperă și un rezumat scris de Vereș despre cartea lui Yourcenar, cu ideile care îl pasionau cel mai tare: pasaje cu referiri la jertfe, holocausturi, plăcerile carnale.

Se mai găsesc un Compendiu de anatomie și fiziologie, dar și un volum semnat de doi reputați chirurgi clujeni. Și acestea sunt adnotate, cu interes relativ la părți vulnerabile ale corpului. Apare, subliniat cu insistență, cuvântul „encefal”. Iese la iveală și un Cod Penal, unde interesul cititorului părea că se concentrase asupra textului referitor la genocid. De asemenea, o broșură Vita sexualis, cu pasaje subliniate privind formele de perversiune și sadism.

Dar tot acum se descoperă și „operele” celui percheziționat:

  • notițe referitoare la acțiunile sale, lipite pe ușile interioare ale unui șifonier;
  • două caiete cu „psalmi” compuși chiar de el;
  • un calendar pe 1973, cu note scrise, datate pe zile;
  • 7 carnete de însemnări;
  • notițe disparate, împrăștiate prin buzunarele hainelor;
  • 5 caiete de tip școlar, umplute cu un scris mărunt;
  • două șperacluri și 26 de chei potrivite;
  • o cămașă decupată în diferite locuri, cum se practica pentru analizarea petelor de sânge. Se va stabili că este cea pe care o purta în 13 februarie 1973.

Fantasmele Omului cu ciocanul

Caietele acoperă perioada între 1968 și 1973. Cuprind notații zilnice, viziunile mistice, fanteziile de natură sexuală, vedenii apocaliptice, ritualurile dedicate Satanei în șifonier, unde aparent autorul se închidea cu orele, dar și relațiile sale cu două ipostaze ale Satanei, Puiu și Bere. Cel mai important: anumite pasaje par să se referă la infracțiunile care îngroziseră Clujul. În unele dintre relatări coincidența merge până la detaliu.

Cu dificultate apar și documentele reținerii din februarie 1973. Pentru prima dată, procurorul și anchetatorii din București află despre corpurile delicte găsite atunci asupra lui Vereș și ulterior dispărute. Pot lua în mână exemplare din manifestele difuzate la acea dată. Își dau seama că ștanța descoperită la percheziție fusese folosită pentru confecționarea acestora.

În discuțiile din anchetă suspectul are un comportament caracteristic bolnavilor psihici. Recunoașteri parțiale ale faptelor comise alternează cu retractările. Chiar și în recunoașteri atribuie faptele celor doi alter-ego ai săi, Puiu și Bere. Unele crime își au un corespondent în descrierile din caiete, extrem de apropiate dar nu identice cu modul în care s-au petrecut evenimentele. În toate cazurile va oferi relatări despre infracțiuni, dar de o manieră indirectă. Uneori ca „vedenii într-o boabă de lacrimă”. De cele mai multe ori, însă, arhetipul unei mărturisiri sună în felul următor: cei doi Satana, Puiu și Bere, îl răpeau din apartamentul său, ducându-l în zbor, pe deasupra orașului, direct în casele victimelor, uneori atingând cu picioarele vârfurile copacilor. În case pătrundeau prin pereți. Ajunși în preajma victimei, brațul Satanei (niciodată al său personal) se subția, transformându-se în ciocan, topor, cuțit „de aer” sau altă armă, în timp ce Romulus Vereș asista ca simplu spectator. Confruntate cu textele din caiete, mărturisirile, chiar parțiale, și schițele desenate de suspect îl indică drept autor al faptelor.

Cronologia căderii

Se conturează portretul celui născut în 1929 în Mănăștur. În 1946, ca ucenic la Timișoara, participă la spargerea unui tren cu armament. De-a lungul anilor devine un mecanic de locomotivă apreciat. În paralel, sursele relevă înclinațiile sale către sadism, fetișism și exhibiționism. Martorii își vor aminti de situațiile în care îl surprindeau deghizat, cu părul vopsit, frizura schimbată. Uneori reușea să-și păcălească și cunoscuții în acest mod. Se închidea ore întregi în beci pentru discuții „cu satana și cu Dumnezeu”. În primul caiet notează ordinul Satanei de a nu opri locomotiva la semnal. Evenimentul se petrece și în realitate, în 1968, la ieșirea din gara Huedin- și-l costă pensionarea forțată.

Crimă fără pedeapsă

Dar tot atunci devine clar un fapt: deși infracțiunile comise atrăgeau pedeapsa cu moartea, autorul lor nu putea fi pedepsit. Boala psihică, instalată prin 1967, se agravase continuu. În prezentul anchetei, făptașul nu mai avea discernământul necesar pentru a realiza ce urma să i se întâmple. Cinci expertize psihiatrice vor duce la aceeași concluzie: Romulus Vereș suferea de parafrenie sistematică, o formă cronică de psihoză delirantă. La o asemenea persoană, peste existența reală se suprapune o realitate fantastică, bolnavul neputând face distincție între cele două. El își poate conserva mult timp capacitățile intelectuale nealterate, gândirea sa poate rămâne clară și ordonată, iar un neavizat va avea dificultăți în detectarea semnelor bolii.

De acum, nu se mai pune problema tragerii la răspundere a lui Romulus Vereș, ci doar de a stabili cu cât mai multă precizie faptele, pentru a oferi certitudinea că el era făptașul, și nu cine știe ce necunoscut, rămas în libertate, neștiut de nimeni și capabil să lovească din nou. Sarcina ia încă un an și pe aceasta se va concentra echipa condusă de procurorul Iuliu Andrei. Eventualele probe directe fiind dispărute consecutiv lui 13 februarie 1973, construirea unui dosar care să-l dovedească pe Romulus Vereș ca autor al faptelor trebuia să se sprijine pe probe indirecte. Mărturii care-l plasează la locul faptei sau în apropiere, ori filându-și victimele din timp, expertize, reconstituirea unora din fantasmagoriile suspectului, experimente judiciare, cheile găsite la percheziție- cu care se pot deschide intrările de la mai multe din adresele victimelor- conturează tabloul activității infracționale a celui care de acum va fi considerat autorul celui mai crunt val de infracțiuni din istoria postbelică a Clujului.

La un fir de păr de certitudine

Exista la un moment dat și posibilitatea obținerii unei probe directe irefutabile: identitatea absolută între firele de păr găsite la locul unora dintre fapte și cele ale lui Vereș. Un laborator din Germania Federală era, în acel timp, singurul capabil de a realiza o asemenea expertiză. Se obține aprobarea de la București, iar probele, ambalate după cerințele părții germane, urmau să plece prin biroul Interpol de la București. Directorul Institutului de Criminalistică, generalul Anghelescu (va juca un rol funest în viitorul caz „Anca”), într-un acces de patriotism local, nu trimite probele, ci le deschide și le supune unei noi expertize, la Institutul său. Rezultatul? „Foarte mare asemănare”. „A procedat fără aprobarea mea, fără să anunțe pe nimeni, de capul lui. Când am aflat l-am luat la telefon. „Domnule general, cine v-a dat voie să deschideți coletul?“ Și l-am înjurat vulgar. Ar fi fost primul caz în care se stabilea științific identitatea dintre firele de păr. Am rămas doar cu foarte marea asemănare”, își amintește procurorul Andrei.

Epilog

De probitatea și conștiința profesională a procurorului Andrei depinde acum ca spiritul legii să fie respectat și în acest caz revoltător; sau ca, foarte ușor, prin interpretarea unor nuanțe, Romulus Vereș să ajungă în fața plutonului de execuție, chiar dacă boala psihică îl făcea iresponsabil de faptele sale. Ultima soluție ar fi dat satisfacție opiniei publice, dar și mărimilor zilei, furioase că un dement a sfidat ordinea prestabilită și le-a șifonat imaginea de infailibilitate.

Ordonanța procurorului din 17 iulie 1975, un document extins pe 71 de pagini, prezintă într-o sinteză detaliată cazul și soluția dată de Procuratură. Procurorul Andrei scrie: „această maladie fiind instalată cu mai mulți ani înaintea săvârșirii faptelor cercetate, conchid că inculpatul nu putea să-și dea seama de acțiunile sale și, ca atare, aceste fapte prevăzute de legea penală nu constituie infracțiuni în conformitate cu prevederile art. 48 c.p. (Cod Penal-n.n.), existând astfel o cauză care înlătură caracterul penal al faptelor”. Procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală și luarea măsurii internării într-o unitate medicală de specialitate. E o decizie care nu-i aduce mulți suporteri, asupra sa exercitându-se presiuni, inclusiv din interiorul Procuraturii, pentru a o schimba. Fără succes. Măsura dispusă e confirmată de Tribunalul Cluj, dar abia după 12 termene de judecată, care exprimă suficient de bine ezitările Justiției în a lua o hotărâre nepopulară.

Romulus Vereș este internat la spitalul psihiatric de la Ștei. Prin terapie va fi transformat într-un bătrânel inofensiv. Lipsa unui dispozitiv de pază eficient îi favorizează câteva evadări, de-a lungul anilor. Prima în 1977, ultima în 1993. De fiecare dată revine la Cluj, e depistat și întors de urgență la sanatoriu. Va muri în 1993.

Procurorul Iuliu Andrei își continuă activitatea până în 1983, apoi predă Criminalistica la Facultatea de Drept din Cluj, între 1983 și 1992. După retragerea din activitate se dedică scrisului și călătoriilor.

Locotenentul-major Nona va activa în Poliție până în februarie 1996, când trece în rezervă cu gradul de colonel.

Dumitru Ceacanica se pensionează în 1978. Moare în 1987. Ultima investigație importantă la care participă e tot o înfrângere: cazul „Anca”- un omor deosebit de grav, comis în 1977 asupra unei tinere. Presați de Nicolae Ceaușescu și temându-se pentru scaunele lor, comandanții Miliției fabrică probe care trimit la închisoare un nevinovat. Colonelul Ceacanica participă la anchetă în aceeași calitate de consilier. La o ședință declară că suspectul oficial e nevinovat. Urmarea: e scos din caz. Ultima măsură pe care voia să o supună aprobării în acea ședință, dar nu mai apucă, era verificarea unei liste de șapte bolnavi psihic. Printre ei se găsea și adevăratul autor, care va fi descoperit din întâmplare abia în 1980, după ce mai făcuse o victimă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *