Bișnița, copila zglobie a conjuncturii

Plugarul si moartea

de Horațiu Damian

Se ia o păpușă gonflabilă. Se crăcește în șpagat. I se vâră un măr în gură. I se înfige un morcov în fund. În mâna stângă i se pune un sfeșnic (neapărat de secol XVIII!). De-a dreapta se așează o plasmă (minimum 300 cm diagonală). Plasma transmite în buclă spoturi MTV. Se aprinde o țigară cu marijuana (mai avem nevoie și de iarbă). Capătul aprins al țigării se apasă pe umărul drept al păpușii. Păpușa face poc! Explodează (sau doar se fâsâie). Spune-vor toți: „Vai ce happening interesant!”. La fel de “interesant” ca Plugarul și moartea, care se joacă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Regia: Mihai Măniuțiu.

Crocodilul și regia

Am fost la manifestația de duminică, împotriva criminalului proiect minier de la Roșia Montană. În stradă mii de tineri și mai puțini tineri protestează contra violării Constituției, naturii, patriei, istoriei, culturii naționale, săvârșită în grup de către președinte, guvern și parlament. Urma programul teatral. Drumul spre Teatrul Maghiar trece prin Orașul Vechi (Ovár, Altstadt). În treacăt am observat, la o terasă, pe unul din cei mai veroși afaceriști din Cluj. Se bucura de cerul senin și de soare, mâncându-și înghețata cu sorbituri tacticoase și prelungi, de crocodil râios care tocmai și-a înghițit gazela cotidiană și acum se pregătește de siestă. A primit moca de la stat întreprinderi pe care le-a ruinat. La propriu. Sute de oameni și-au pierdut locul de muncă, rostul, casele. Se cheamă că respectivul a pustiit destine cu miile.

E drept, justiția l-a condamnat pe bișnițar. Dar n-a făcut nici o zi de pușcărie. Cei trei violatori amintiți mai sus (președinție, guvern, parlament) îi protejează după-amiaza senină pe terasă. După cum protejează tot felul de alte bișnițe. Închid paranteza (oare?) fiindcă, iată, am ajuns deja în templul artelor, unde mă aștepta Plugarul și moartea. Niciodată nu am avut o mai dureroasă senzație de inadecvare. Niciodată nu mi-a fost mai clară granița între oligarhia decadentă și lumea reală, fremătând de viață înafara scenei. Un spectacol care încape în două vorbe: narcisist și autoreferențial. Ne-ar mai veni un cuvânt, el se referă tot la narcisism, dar în dimensiunea sa autoerotică. Nu-l scriem că poate copiii nu s-au culcat încă. Genul proxim ar fi mumia lui Tutankhamon: mult aur, fildeș, pietre prețioase. Asta la exterior. Înăuntru câteva oscioare și mult praf, plus un miros rânced al desuetului. Cu mențiunea că Tutankhamon a fost un faraon minor.

Cum rămâne cu profanarea de morminte?

Atenție: în acest material nu vom vorbi de actorii de la Maghiar. Ei au demonstrat demult că sunt o echipă de elită, capabilă să joace orice. Chiar orice. Plugarul și moartea e cel mai bun exemplu.

Nu am amintit întâmplător de mumie. În spectacol apar mai multe replici ale mumiilor de la El Fayoum (sec. II- V e.n.). Le distinge portretul defunctului sau defunctei, pictat cu fidelitate fotografică. Sunt oameni de la apusul Antichității, care au existat cu adevărat. Nația copților egipteni. Au avut un suflet, ca și noi. Sângerau dacă erau loviți, ca și noi, aveau două mâini, două picioare. Ca și noi.

Autorii spectacolului n-au avut talentul de a crea portrete fictive. Le-au reprodus, ca atare, pe cele originale. În spectacol ele sunt violate, stilizat, scălâmbăite de colo-colo, în efortul disperat de a născoci oarece acțiuni scenice. Întrebare: se justifică profanarea în efigie a unor oameni din vechime? Întrebare de amator! Evident că se justifică, prin onorariul regizoral încasat. În branșă tarifele se situează între 10.000 și 20.000 de Euro. N-au nici o legătură cu performanțele, ci cu bunele relații între părțile contractante. Principiul de bază al fenomenului a fost enunțat de un mare actor din Ardeal: „După Revoluție regizorii și scenariștii s-au umplut de bani, actorii fluieră a pagubă”. Sau, cum spun anglo-saxonii, it’s all business, ceea ce am putea traduce, în conjunctura actuală, cam așa: totul e o bișniță.

Dar copții mor și azi. Sunt masacrați cu sutele de fundamentaliștii islamici. Maestrul putea folosi fotografiile celor proaspăt uciși. Să te ții atunci actualizare a mesajului medieval! Chiar sugerăm maestrului ca, după ce epuizează textele medievale europene, să coboare mai adânc în timp și spațiu, la textele toharice (sec. VII- VIII e.n.). Dacă se lasă dominat de rigoarea-i carteziană, maestrul va începe cu textele în Toharica A. Dimpotrivă, dacă vrea să aducă dovada supremului său nonconformism, maestrul va purcede la teatralizarea textelor în Toharica B. Simultan, ne va demonstra cât de rebel poate fi, și cât de periculos trăiește.

Teatrul, oglinda societății

Sistemul teatral oficial este oglinda României actuale: e închis, oligarhic, corupt. La putere acum sunt absolvenții IATC de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, secțiile regie de teatru și teatrologie (critică). Folclorul ne povestește despre modul în care se rezervă premiile UNITER pe ani înainte. Despre susținerea reciprocă, dincolo de limitele decenței, vom vorbi cu altă ocazie. E un sistem narcisist și autoreferențial. În sala de cleștar din turnul de fildeș, oligarhia teatrală își strigă banalitățile pretențioase. Ecoul răspunde, și e interpretat de respectivii drept confirmarea propriilor idei de către lumea dinafară. Finanțarea a rămas neschimbată din comunism: de la buget, din banii tuturor. Există, însă, două importante deosebiri: în comunism dădeai socoteală pentru felul în care te foloseai de banii poporului. Și doi: bișnița teatrală era pe atunci sever reglementată. Se practica numai în timpul liber și pe banii celor interesați.

Ne-au călit deja țepele regizorale semnate Silviu Purcărete și Alexandru Dabija. Inexorabile, ca moartea, ca taxele, ne-au învățat să fim stoici. Cu durere în suflet ne vedem nevoiți să ținem lista deschisă, și să mai adăugăm un nume. Suntem conștienți că schimbarea poate veni doar în urma unui seism social, care să-i trimită pe dinozauri la o binemeritată odihnă. Până atunci, o ultimă remarcă: cele mai valoroase sugestii din Plugarul și moartea vin de departe. Le-am văzut acum mulți ani, în filmul All that jazz (1977, regia ).

Foto: © Teatrul Maghiar Cluj

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *