Bucurie pură

Nicolae Maniu site

de Horațiu Damian

„Pictura românească moare în peisaj: doi boi și-o vacă”, spunea cu năduf pictorul român Marian Condruz, acum câțiva ani. Nicolae Maniu nu e dintre cei care se împiedică. Picturile sale par cadre dintr-un nesfârșit film suprarealist, regizorul căruia nu dă semne de epuizare. Pictorul Maniu este un poet, adică un creator de lumi. Nu se mulțumește cu realitatea imediată, ci o remodelează, combinând datele sensibilului într-un cocktail  fantast. Fiecare pictură a sa deschide o fereastră (cadrul revine ca un leitmotiv  obsedant în creațiile sale), invitându-ne să aruncăm o privire DINCOLO. Sau să pășim peste rama ferestrei, cei mai curajoși dintre noi. Din 12 aprilie până în 25 mai Palatul Bannfy (Muzeul de Artă Cluj Napoca) găzduiește cea mai ambițioasă expoziție personală Nicolae Maniu. La împlinirea vârstei de 70 de ani, peste 90 de tablouri și 5 sculpturi pot fi admirate în cea mai ambițioasă expoziție personală a creatorului.

Supralumea ca stare de spirit

Arunci o privire și ești obligat să faci sute de conexiuni, să-ți pui întrebări, să cauți răspunsuri. Fiecare tablou te obligă să recunoști că lumea nu se limitează la cenușiul cotidian, pe care-l înghițim de nevoie fiecare din noi. Artistul ia elemente ale existenței de zi cu zi și le revalorizează, introducând dimensiunea neliniștitoare a visului.

Chiar și producțiile sale de început, pe care mulți s-au grăbit să le catalogheze drept rurale, sunt orice altceva. În primul rând, sunt pretexte pentru ca poetul să-și instaureze propria realitate, propria lume interioară într-o manieră perceptibilă nouă, celorlalți- imaginea. Așa zisele tablouri rurale, peisajele din Mănăstirenii bunicilor, sunt așezate sub semnul realismului fantastic, cu filonul sud-american filtrat prin sensibilitatea proprie creatorului de elită.

Despărțirea de provincial

Acelor subiecte li se intercalează propuneri pe deplin urbane, ancorate într-o cultură citadină complexă, din care Nicolae Maniu a făcut întotdeauna parte. Pentru ca, după plecarea din țară petrecută la începutul lui 1983, să asistăm la o ruptură categorică de vechea tematică. De acum nu se mai prelucrează aspectele realului, ci ni se propune o poetică vizuală foarte personală, așezată undeva dincolo de spațiu și timp, bine și rău, o stranie fuziune modernă între meșteșugul școlii flamande și suprarealismul dalian. În perioada românească puteai recunoaște adierea unui Vameș Rousseau în unele (foarte puține) compoziții, ele rămânând cu totul altceva decât genialul naiv francez. La fel, în perioada externă, picturile  sale te stimulează, te incită, te trimit cu gândul la Dali. Dar sunt altceva.

Cursul de istoria artei

Conferința de presă a precedat vernisajul cu o zi. Ea s-a transformat într-un pasionant workshop despre pictură. Nicolae Maniu și-a dezvăluit bucătăria internă a creației- povestind despre sunetele și frazele auzite, despre imagini din realitate și de la televizor, și cum se convertesc ele în idei sau titluri pe carnețelul aflat la îndemână, pentru ca apoi să prindă viață pe pânze. Despre fascinația exercitată de maeștrii flamanzi și desăvârșita lor măiestrie: „de la Van Eyck încoace nu s-a adus nici o inovație în tehnica picturii“; despre nemulțumirea de a fi considerat cel mai vândut pictor român, dar nu și un inovator al artei autohtone- ceea ce, de fapt, este. Întrebat dacă se simte un pictor român sau francez, Maniu a răspuns printr-o întrebare: „Ce înseamnă să fii un pictor român?”

 Tablouri dintr-o expoziție

Și a venit ziua vernisajului. Ceea ce e bine pentru scriitorul în căutare de subiecte. Fiindcă ochiul atent poate suprinde adevărate tablouri vivante, secvențe felliniene articulate într-o veritabilă frescă socială. Publicul prezent la expoziție ca sinecdocă a întregii societăți. Pars pro toto. Iată-i alături pe cei care au reușit în viață și pe înfrânți. Oamenii de succes și oamenii pur și simplu. Lumea bună (multă) și adevărata lume bună (tot mai puțină). Cei care-și pot permite un Maniu și cei care sunt recunoscători pentru minutele petrecute admirând tablourile dintr-o expoziție. Și cu toții: protipendadă și looseri, simpatici și antipatici, neam prost și elită, neica-nimeni și cunoscători veritabili, parveniți și terchea berchea, oameni de nimic și oameni de caracter- înghesuiți în jurul câte unei neliniștitoare compoziții, înfrățiți de întâlnirea cu profetul imaginii.

Unii stâlpi ai societății au plătit succesul cu un binemeritat sejur la neagra, pentru inevitabile matrapazlâcuri. Alții nu o știu încă, dar vor poposi la odihnă tot în umbra celulei. Toți de-acum sau încă onorabili, toți parfumați și impunători. Și tinerii de viitor- afișând morga și faciesul pontano- mongoloid, imitându-l pe zeul plagiatului până la pieptănătură, până la rama ochelarilor. Și asistentele oamenilor politici- mereu pe tocuri, mereu agitate, mereu trase ca prin inel, mereu în ținută business, mereu pline de abnegație pentru stăpân. Ca mâine le vom vedea ocupând înalte demnități în stat, hotărând soarta a milioane de români, evident fără nici o pregătire sau vocație în domeniu.

Morga

Un trio formidabil a onorat cu prezența sa expoziția: prefectul județului Cluj, președintele Consiliului Județean și primarul orașului Cluj Napoca. Impresia durabilă rămasă e că acești corifei ai destinelor județene au confundat vernisajul cu o reuniune a Fiilor Satului. Acolo s-ar fi simțit în largul lor și intervențiile fiecăruia ar fi avut relevanță. A întărit această impresie ceremonialul de chermeză populară, asortat cu pasaje muzicale interpretate de corul Mitropoliei. Nu întâmplător am amintit de Fellini și propensiunea sa către grotesc. Iată contrastul: tablourile de calitate mondială pe pereți și festivismul  greoi și prăfuit, de Cântarea României,  în sală. Mai lipsea un sobor de preoți pentru ca mulțumirea majorității să fie deplină, semn că și elita orașului este ejusdem farinae.

Prefectul l-a făcut pe Maniu hiperrealist, ceea ce pictorul nu a fost, nu este și nu va fi vreodată. Nici retorica celorlalți doi demnitari nu s-a îndepărtat de această ștachetă așezată cam la înălțimea cizmei. Și care s-a potrivit cu evenimentul ca Nuca în perete (titlul unui tablou de Nicolae Maniu). Preastimabilul nostru primar a cârmit cu abilitate discursul spre teritorii care îi sunt mai familiare: lumea satului românesc, cu mirificele sale cotețe pentru necuvântătoare. „Poți să-l iei pe fiul satului din sat, dar nu poți lua satul din sufletul fiului de țăran”, a spus acesta, rezumându-și propria biografie în datele esențiale, însă extinzând-o nemeritat și la persoana lui Nicolae Maniu. Reamintim: 1) Acesta este orășean, născut în Turda, din tată librar și mamă unguroaică urbană; 2) nu mai mult de 5% din creația sa are vagi legături cu lumea rurală, dar conexiunea respectivă e doar un punct de plecare, un simplu pretext pentru migrarea spre oniric și supra-real.

Pur și simplu, bucurie

Nu trebuie ignorată nici latura industrială a operei lui Nicolae Maniu, regăsită nu doar în tematică, dar și în recurența și abundența producției sale. Ea devine mai evidentă răsfoind amplul catalog editat de galeria pariziană Opera, sau cercetând site-ul său, www.nicolaemaniu.com . Da, avem un artist industrial, dar și industrios. Capacitatea sa de muncă definește o extraordinară bogăție de idei, senzații, sentimente și semnificații, arborescent articulate într-o operă care angajează atât afectul cât și intelectul privitorului, invitându-l mereu la o nouă aventură spirituală. Ar merita ca un exeget cu abilități de comunicare dublat de un condei talentat să-l intervieveze pe artist. Ar rezulta o discuție întinsă pe câteva tomuri. Sau ca un cineast să accepte provocarea, așa cum a făcut Henri Clouzot cu Misterul Picasso, ori Ovidiu Bose Paștina cu Sever Frențiu, în Atelier cu călăuză.

Muzeul de Artă a editat și un meritoriu Catalog al expoziției. Calitatea reproducerilor e chiar superioară celor din catalogul galeriei Opera. Lipsesc, totuși, indicații referitoare la tehnica și suportul folosite la fiecare tablou. Anii dați la unele din lucrări sunt greșiți. Trecând peste micile imperfecțiuni, Catalogul reprezintă un trofeu și o lucrare de artă în sine.

Dincolo de laude convenționale, de critici strecurate prin dos, rămâne evenimentul artistic al anului la Muzeul de Artă Cluj. Până în 25 mai (cu excepția zilelor de luni, când Muzeul e închis) mergeți și lăsați-vă impregnați de ce vedeți. Unii îl vor cataloga pe Maniu ca pe un maestru, alții ca pe regele neîncoronat al kitch-ului. Nu contează. Plimbați-vă de la un tablou la altul, priviți, lăsați imaginea să lucreze asupra Dvs. având în urechi cuvintele lui Constantin Brâncuș: „Nu încercați să înțelegeți arta mea. Ceea ce vă dau eu este bucurie pură”.

Fotografia înfățișează tabloul Zorii modelelor de Nicolae Maniu, 2003, colecție particulară; © Nicolae Maniu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *