Buletin de TIFF 2: Să fie LSD!

Beirut-Hotel-site

de Horaţiu Damian

S-a îmblânzit vremea cea vitregă. Festivalul a intrat în parametri. La umbra TIFF-ului în soare până şi campania electorală păleşte. Campania de vizionat filme se desfăşoară cu o asprime de Legiunea Străină. Şi a fost TIFF, ziua a 2-a.

Beirut Hotel

Dacă tot e Claude Lelouch invitat special, atunci să fie un bărbat şi o femeie angajaţi într-o relaţie de un romantism rece, chiar dacă se joacă în ţările calde. Filmul se numeşte Beirut Hotel, e realizat de un regizor femeie- deloc rău pentru o ţară musulmană ca Libanul. Producţia se mândreşte cu primatul scenelor de erotism torid în cinematografia islamică, până acolo încât în patria cedrilor beneficiază de cenzură, interdicţii de difuzare şi atenţia plină de solicitudine a Serviciului General de Securitate.

La capătul vizionării poţi spune că a meritat, dar că se putea şi mai bine. Povestea are coerenţă, ne poartă prin labirinticele intrigi ale Orientului Mijlociu, unde cotidianul se împleteşte cu uneltirea politică, spionajul, crima, terorismul, războiul şi alte simpatice ingrediente indigene. Love story-ul implică doi oameni din lumi diferite (un francez şi o libaneză) uniţi de aceeaşi blazare specifică societăţilor mercantile, şi încercând să evadeze din ea în anul de graţie 2011.

Nu cred că regizoarea a dorit să zugrăvească o iubire fără margini, de aceea inadecvarea personajelor la rolurile pe care ar vrea să le joace se justifică. Mai degrabă filmul clarifică un aspect mai cinic al relaţiei colonizator-colonizat: în ce măsură colonizatorul (în speță francez), plecat în fosta colonie, caută cu sinceritate dragostea sau, pur şi simplu, împlinirea unei nevoi fiziologice, după regula „o fată în fiecare port” (şi Beirutul chiar este port).

A meritat să mergem şi pentru sala plină (deşi până la Polus e drum lung); şi pentru actriţa principală, Daria Hamzé, care e foarte frumoasă. Filmul poate fi revăzut duminică, 10 iunie, de la ora 22:30, la Cinema Victoria. Durează 98 de minute.

LSD: Substanţa lui Albert Hofmann

La intrarea în Cinema Arta puhoi de lume. Am crezut şi încă mai cred că jumătatea din ei/ele scontau că se dă acid lysergic moca. N-a fost să fie, damn’! Însă duhul TIFF-ului ne-a strâns pe toţi laolaltă, hippioţi şi civili, pletoşi dar şi raşi în cap (mediocrii cu freza stas, ca mine, nu merită trecuţi la numărătoare, deşi sunt majoritari, sau poate chiar de aia!) şi am urmărit un documentar bine făcut, chiar dacă nu o revelaţie de tăiat suflarea. L-am putut vedea pe inventatorul din titlu, un specialist foarte onorabil şi interesant în ce spunea, am descoperit, prin film, şi imagini de arhivă ale experimentelor efectuate cu substanţa sus-zisă în Cehoslovacia comunistă.

Încercarea de reconstituire a psihedelismului nu o comentez, deoarece eu cu LSD-ul „jamais couché avec”  şi în necunoştinţă de cauză nu mă pronunţ. Dacă formula chimică odată ingerată măreşte creativitatea sau te introduce în Era Nouă nu am de unde să ştiu. Deocamdată nu cunosc vreo  capodoperă care să poată fi atribuită direct terapiei cu diabolicul compus chimic. Iar exemplele din film tindeau să dovedească exact contrariul. Efectul viziunii cosmice provocate de LSD se traduce vizual în privirile tâmpe ale consumatorului. Acestea, inserate în documentar, stârnesc frecvent râsul asistenţei, oricît de mari partizani ai curentului Legalize ar fi ei.

Hop! Apare în film şi Timothy Leary, mai ceva ca o viziune cosmică şi îţi jur, man, că îndemnurile lui ar extazia toate generaţiile de puberi de la facerea lumii încoace, fără să mai fie nevoie de substanţa din titlu.

Unghiul de abordare favorizează discret dar eficace adepții pârdalnicei combinaţii moleculare. De aceea cazurile de trip-uri nereuşite nu primesc atenţia cuvenită, după cum nemenţionate rămân frecventele şi periculoasele efecte secundare. Discutând cu persoane care au „călătorit” cu ajutorul drogului luat la bord, aceste efecte nu sunt deloc neglijabile. Unghiul comic (nu cosmic, la naiba!) în care e privită problema în majoritatea timpului nu permite examinarea cazurilor în care experimentele guvernamentale în domeniu s-au soldat cu victime omeneşti. Asta e, dude, nu le poţi avea pe toate, măcar bine că nu avem un documentar cu curu’ în două luntri (asta da viziune lesedistă!).

Concluzionez citând spusele lui badea Gheorghe, după un trip cu pălincă la vizionarea filmului Easy Rider în videoteca din căminul cultural Veneţia (dar nu cea din cizmă, ci aceea de Sus, judeţul Braşov):

„Peace, man!”

Foto: © Beirut Hotel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *