Cântec de lebădă

Hattyudal

de Horațiu Damian

Se ia una bucată din comorile dramaturgiei universale. Se recombină elementele întregului într-un cocktail suprarealist-postmodernist, din care putem recunoaște exemplarul original mai ales dacă luăm aminte de atenționarea, scrisă mărunt, că spectacolul este „după Cehov”. Însă acesta e doar punctul de pornire, restul se articulează autonom, ba chiar independent de sursa inspirației primare. Vedem Cântec de lebădă (Hattyudal), un spectacol de mișcare, text, muzică și reflecție.

Cheia reprezentației o închide titlul. Cântec de lebădă vorbește despre perisabilitatea ființei umane, despre apropierea inevitabilă a ultimei chemări la cortină. Motivul nostalgiei, al memoriei care piere inexorabil, dar e capabilă încă să dea la iveală momente uitate, sau crezute ca atare. Vulnerabilitatea crescândă, regretele tardive pentru cele neîntrerprinse ori dimpotrivă, revendicate sau neasumate, solitudinea, dar și asaltul noi culturi media asupra sensibilității individului contemporan- toate și multe altele sunt prezente în această montare, o continuare pe un alt plan a unor idei din spectacole anterioare puse în scenă de regizorul Sinko Ferenc.

În materializarea textului (dramaturg: Noemi Vajna) realizatorul a recurs la o formulă similară celei din All That Jazz (1979, Bob Fosse). Îl ajută aici și decorul Carmencitei Brojboiu- inițial cu o aparență de kitch încărcat, mai târziu privilegiind tezele lui Peter Brook din Spațiul gol; muzica asigurată de Kata Bodoki-Halmen; alăturarea unor sintagme atât de diferite calitativ ca monologul și aria de operă, recitul clinic impersonal cu momentele de mișcare, în prezența sau absența obiectelor, în interiorul proiecțiilor video sau dimpotrivă- de la Eisenstein știm că respectiva alăturare dă naștere totdeauna unui concept cu totul nou, superior și diferit elementelor combinate.

Însăși deconstruirea ideii de teatru, plonjarea forțată a spectatorilor în bucătăria internă a unui spectacol, în prozaicul momentelor de după „magia scândurii” (astăzi ea însăși tot mai mult înlocuită de substanța sintetică) are menirea să tulbure, să dezorienteze asumpțiile privitorului, să-i zguduie valorile idealizate și general acceptate despre artă, creație și mirajul vieții de artist. Spectacolul pare să țintească, la anumite intervale, spre abolirea distanței, totdeauna asumate ca o cutumă irefutabilă, dintre ceea ce se petrece pe scenă și publicul din scaunele dispuse pe rânduri- rânduri.

Sándor Keresztes joacă rolul spectacolului. De fapt, este singurul personaj al acestuia, toate celelalte reprezentând, ca în versiunile vechi de teatru Noh, emanațiile minții, imaginației personajului primar. Jocul reținut alternează cu dezlănțuirea, nonșalanța cu disperarea, într-un recital al posibilităților de expresie proprii unui artist profesionist și experimentat. Csilla Albert și Enikő Györgyjakab le vedem într-o ipostază mixtă, ca succedanee ale corului antic, raisoneurii întâmplării concretizate în destin uman, dar și reflexii ale celor mai intime temeri ale personajului. Ötvös Kinga, ca alter-ego al memoriei tot mai îndepărtate, probează o condiție vocală de invidiat, dublată de o flexibilitate a trupului pe măsură, și se bucură de momentul aparte în sceneta de talk-show.

Cântec de lebădă este un spectacol dedicat trecerii umane, văzută mai degrabă prin prisma unui teolog sever cum era Calvin decât a serenității pe care o prizăm în La grande belezza. Ceea ce nu face acest demers decât mai interesant, pentru că este diferit.

Foto: © Biro István

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *