Cântece de pe frontieră

Hausi LP site

de Horaţiu Damian

Cuvântul doina se înrudeşte strâns cu lituanianul daina. Amândouă desemnează cântecul tradiţional arhaic specific respectivelor teritorii. Limba lituaniană, una dintre cele mai conservative şi arhaice limbi indo-europene, face parte din grupa satem, aceeaşi în care se plasa şi limba dacică a strămoşilor noştri. Prin urmare, putem spune cu linişte în suflet că doina vine din vremuri vechi.

În partea de nord a teritoriilor româneşti de dincoace de Carpaţi, în judeţele Cluj, Mureş, Sălaj, Bihor, Alba, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud (o parte), cântecul vechi de care vorbim poartă denumirea de hore. Termenul nu are legătură cu dansul popular din celelalte regiuni, e pur şi simplu sinonim cu doina.

La hotar

Horea în grumaz constituie regina cântecului tradiţional românesc. Dificultatea interpretării, alternarea iute a registrelor de piept şi de cap (respectiv de falset), ornamentaţiile, inflexiunile, melismele fac din abordarea acestui superb gen un act de curaj artistic. Când te gândeşti că îl desfăta pe Bogdan Vodă în Maramureș, dar în mod sigur se cânta și pe la curțile Drăgoșeștilor, şi că are câteva zeci de sinonime în graiul local realizezi importanţa de odinioară a horei lungi- cum i se mai spune. Este un gen de frontieră, aşezat la hotarul dintre lumea arhaică a unei culturi apuse şi realitatea secolului XXI.

Odinioară se cânta şi în Câmpia Transilvaniei, Ţara Moţilor, Sălaj, Haţeg, Bucovina. Se înrudeşte cu hăulita gorjeană şi cu yodel-ul germanic. Am descoperit procedeul în cântările rămănilor fărşeroţi din Albania, ale aromânilor grămusteani, dar şi în cântece vechi engleze şi americane, păstrate în Munţii Apalaşi. În anii ’50 se mai cânta o varietate locală în Oaş- azi oşenii se jură că n-au avut aşa ceva în repertoriu. Cea mai frecventă denumire a genului e horea moroşenească, dar în Maramureşul rural nu vei mai găsi pe nimeni care să o cânte. Se mai păstrează în Lăpuş, la câţiva horitori tradiţionali; în cercetările pe care le-am făcut acolo în 2006 am constatat că intrase în repertoriul pasiv- tinerii din spaţiul rural în general nu o mai învăţau şi, de fapt, nu mai dădeau doi bani pe ea.

Originalitatea necesară

Artista maramureşeană Maria Casandra Hauşi porneşte pe un drum dificil dar fertil. LP-ul Doina. Horea lungă- Cântec arhaic românesc din Maramureş oferă ascultătorului o selecţie riguroasă şi inspirată din muzica ţării lui Dragoş. Albumul strânge atât o baladă-gen rar în această zonă- cât şi un cântec păstoresc de trâmbiţă. Iar miezul tare al colecţiei îl reprezintă piesele din cele două categorii stabilite de marele Bela Bártok la începutul secolului XX în a sa Volksmusik der Rumänen von Maramures: horea ά- horea cu noduri, ancestrală, venind din straturile îndepărtate ale culturii autohtone; şi horea β- o creaţie mai recentă, cea pe care auditoriul o asociază azi cu muzica moroşenească.

Maria Casandra Hauşi porneşte în cariera sa artistică de mai multe ori bine. O dată pentru că pune propria personalitate în interpretare, necantonându-se în acea corectitudine academică fără har şi fără amplitudine, care, în cazul de faţă, ar fi văduvit mult din farmecul cântului. Reputatul cercetător Pamfil Bilţiu îmi spunea, odată că acolo, în Maramureş şi Lăpuş, horea e mereu alta, în funcţie de interpret. Maria Casandra Hauşi are stilul ei, deci personalitatea ei, fără a face rabat la calitate. Arta cere personalitate.

În al doilea, rând, orice cultură sănătoasă trebuie să pornească de la materia primă locală. Degeaba vom încerca să-i batem la jazz sau step pe americani, la balet clasic pe ruşi, sau la salsa pe sud-americani. Ba chiar sunt sigur că nu putem adăuga nimic la statura lui Shakespeare, Marele Will fiind produsul solului şi geniului englez. Dacă vrem să ne integrăm onest şi fructuos în concertul global al culturilor, trebuie să aducem ceva original, ceva zămislit din puterea, inspiraţia şi geniul nostru naţional, atâta cât este. Abordând un gen pretenţios şi ofertant, Maria Casandra Hauşi poate aspira la un parcurs artistic original şi relevant inclusiv pe plan internaţional. Cu o gestionare inteligentă a carierei şi aducând cultura tradiţională în secolul XXI, neînchizând poarta unor fuziuni, influenţe şi prelucrări diverse, potenţialul artistic al proiectului personal se poate dovedi ridicat, în pofida răutăţilor şi blazării locale.

Bardul

În al treilea rând, trebuie subliniat următorul fapt: cântăreaţa a absolvit Conservatorul din Cluj-Napoca în 2007. Reprezintă, deci, un produs al mediului academic. În loc să aleagă calea facilă pe care atâţia absolvenţi o urmează, interpreta s-a angajat în valorificarea unui filon exotic, dificil, puţin abordat. Şi a făcut-o plecând de la izvoare, învăţând tradiţia de la unul din păstrătorii ei, legendarul bard al Ţării Lăpuşului- Nicolae Piţiş.

Pentru secta esoterică a celor care prizează muzica tradiţională, Nicolae Piţiş reprezintă o legendă. Aş spune că este un Alexis Zorba lăpuşean, un nonconformist cu o viaţă absolut aparte; într-o ţară a capetelor plecate, el îmi vine în minte ca arhetipul omului liber, pe deplin liber. Cântă o bună parte din coloana sonoră a filmului Pintea (1976, r. Mircea Moldovan), şi vocea lui face mai mult decât tot restul filmului. Manifestă un talent nativ care suplineşte absenţa învăţământului de profil- fapt vădit de modul în care își cromatizează interpretările proprii.

De la el a învăţat Maria Casandra Hauşi procedeele de interpretare, o învăţare după metoda tradiţională, orală, urmând terminologia arhaică- un tezaur în sine, despre care artista sperăm că va scrie un material, acest domeniu fascinant fiind pe cale de a apune. Nicolae Piţiş îmi spunea odată că acele lovituri de glotă pe care le denumin, urmându-l pe Brăiloiu, noduri, sunt de fapt „plânjeri”. Şi am realizat, deodată, că ele reprezintă, de fapt, pe lângă altele, interpretarea extrem de stilizată a sughiţurilor de plâns, într-un gen melodic al stărilor de melancolie şi tristeţe reţinută.

Echipa

Cultura românească oficială a ratat în secolul XX o unică, imensă ocazie: aceea de a prelua din mers cultura tradiţională, de a o amplifica, de a o scoate în lume. În acest mod, şi-a compromis iremediabil şansele originalităţii şi măreţiei: ceea ce denumim la ora actuală cultură românească este, în proporţie de 90% o inutilă şi provincială maimuţăreală a unor modele exterioare, niciodată înţelese în profunzime. Iată că o locuitoare din mediul urban al Maramureşului face cuvenita rectificare.

De oarece vreme, tânăra cântăreaţă şi venerabilul bard fac echipă, în turnee şi spectacole. Pot doar spune că ocaziile sunt alese cu grijă şi nu la întâmplare- încă o notă bună. Cunoscând, de acum, ambii artişti, sunt sigur că publicul primeşte doar marfă de calitate. În acest mod se face şi un parţial, dar necesar, act de dreptate. Decenii la rând, marile voci ţărăneşti, virtuozi ai acestei muzici de frânt grumazul, au fost vizitaţi şi exploataţi de tot felul de cercetători şi folclorişti. Nimeni nu s-a gândit să le faciliteze o receptare publică la care talentul lor nativ le dădea dreptul. Din acest punct de vedere Maria Casandra Hauşi face un târziu şi elegant act de dreptate.

Astăzi, alături de nume precum Nicolae Piţiş, Vasile Soporan, Grigore Leşe, Ioan Bocşa şi grupul Icoane, Ioan Pop şi Grupul Iza, Tudor Gheorghe (ordinea este aleatorie) o pot adăuga şi pe Maria Casandra Hauşi într-o listă a artiştilor de calitate. Deocamdată cu un LP elegant şi substanţial, Doina-Horea lungă. Cântec arhaic românesc din Maramureş, editat de meritoria Societate de Concerte Bistriţa. Îi urăm cât mai multe.

„Se alege cine ştie hori”, îi spune o horitoare din Maramureş unei cercetătoare de la Institulul de Folclor, prin 1966. Cred că nu aş putea găsi o încheiere mai potrivită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *