Cașalotul

Casalotul 1

de Horațiu Damian

Așa cum stă întins la soare pare unul din cetaceele acelea eșuate pe plajă. Pielea lor e acoperită de alge, scoici, răni colecționate în luptele din adâncuri. Învelișul subiectului nostru e la fel: rugos, aspru, poartă în el intemperiile multor ani. Cu o singură diferență: al nostru creștea deja pe vremea când Horea, Cloșca și Crișan făceau revoluție.

Minunea de lângă stadion

Nu știu cu precizie dacă a încolțit odată cu Revoluția Americană. Concedem că n-a fost contemporan cu Donath și nici de Gheorghe Doja nu putea ști decât din auzite (deși unii afirmă contrariul). Dar fac pariu (eu, care nu pariez!) că la căderea Bastiliei era deja intens preocupat cu fotosinteza. Revoluția de la 1848- 1849 a prins-o în mod sigur. Ca și La Belle Époque, Primul Război Mondial, 1 Decembrie 1918, interbelicul cel atât de idealizat.

A supraviețuit și celui de Al Doilea Război Mondial. Și Obsedantului Deceniu. A văzut toate triumfurile și înfrângerile lui „U”. A fost de față când Șepcile Roșii au câștigat, pentru o dată, campionatul național. A auzit explozia de bucurie a tribunelor când Steaua Maxima era umilită (asta însemnând, în acei ani, obținerea unor rezultate de egalitate pe teren propriu; ultimele două vizite la Cluj, înainte de 1989, ale favorizatei lui Valentin Ceaușescu s-au încheiat cu 2-2, respectiv 1-1).

Ruperea

Și a mai trecut peste o Revoluție, cea din Decembrie 1989. Și peste un secol, făcând față cu brio la Revelionul 2000/ 2001. De-acum era decanul de vârstă al plopilor de pe valea Someșului și unul din cei mai vârstnici copaci din România încă în picioare. Chiar și așa, mai avea încă pe atâția ani înainte. Nu deranja pe nimeni, se răsfăța în vânt, copiii se distrau încercând să-l cuprindă cu brațele. Toată grupa, toată clasa.

Da, dar prin 2009 s-a pus problema construirii unui nou stadion. Cluj Arena. Plopul nostru stătea în calea acestui proiect. Nu mă întrebați în ce fel împiedica realizarea mărețului stadion cu înfățișare de doboș tort călcat de tren. Nu știu. În consecință, într-o dimineață a fost tăiat. Un segment din el a ajuns la Grădina Botanică. Restul a fost transformat în lemn de foc. Chibrite, în cel mai bun caz.

Tradiția, bă, tradiția

Nu am să fac aici un pomelnic a ceea ce înseamnă actul cu pricina. Indiferența care l-a însoțit. Nu voi insista asupra lipsei de civilizație, de cultură, de elementară concepție de viață, pe care tăierea aceasta o trădează. Ea oglindește, într-o neliniștitoare proporție, dimensiunea catastrofei care este societatea românească astăzi, proporțiile abrutizării noastre. Nu-mi voi mai amorți degetele de pomană, scriind cum în țările avansate asemenea monumente ale naturii sunt protejate strict, cum se modifică proiectele arhitecturale pentru a acomoda veteranii regnului vegetal.

Problema noastră e alta. Ea se reduce la faptul că nici la Răchițele, nici la bâlciul din Mărgău (care nici măcar nu există!) nici la Aghireș-sat nu au existat vreodată asemenea copaci. Pentru bunul motiv că acolo asemenea exemplare ar fi fost transformate în cherestea cu secole înainte de a atinge această vârstă respectabilă. Ilustrarea evidentă e felul în care au dispărut plopii de pe marginile șoselelor. Ce dacă dădeau umbră, ce dacă apărau drumurile de înzăpeziri? Majoritatea accidentelor auto se terminau cu mașinile încastrate în arbori. Așa că: jos cu ei! Logica fracturată lovește și în acest caz: dacă omul e bou, de vină e copacul. El să plătească.

Recviem pentru neamul prost

Marea noastră problemă este că orășenii de dată recentă nu au vrut și nu vor să învețe noțiuni elementare de civilizație urbană. La ce ar avea nevoie? Doar în cocina unde s-au născut nu există arhitectură clasică sau modernă. De aceea se ruinează Continentalul . Nici cu apa curentă și hârtia ingienică nu sunt prieteni. De aceea scuipă cu năduf, direct pe asfalt (deh, au devenit orășeni!). Totuși nevoile nu și le mai fac în tufișuri. Unii.

În schimb, vor să ne dea gata făcând paradă de urbanitate. Care, în accepțiunea lor, înseamnă betoane, betoane și iar betoane. Uneori cu o variație- cimentul. Cât despre spații verzi- dacă nu poți face din ele pășune comunală, la ce ar fi bune? Betonează-le! Iar copacii sunt dușmanii de moarte ai noului orășean, pentru că îi aduc aminte de copilăria maltratată. Arborele netoaletat (citește mutilat) e tăiat urgent. Cum a pățit și prietenul nostru, fostul plop decan de vârstă de lângă stadionul lui „U”.

Dezastrul și proporțiile sale

Așa că toate rândurile acestea, dedicate unei foste minuni vegetale, țin de domeniul moftului. Pe scurt, exemplarele umane (?) despre care scriu mai sus au ajuns la oraș, s-au cocoțat în funcții înalte, sunt orășeni/ clujeni de seamă. Stâlpii societății. Mai bine spus parveniții ei. Nu știu să trăiască, o fac în case urâte, ridicate în noul stil eclectic și fără nici o noimă. Nu știu să se roage, îi ridică lui Dumnezeu biserici la fel de urâte, drept mită pentru Cel de Sus, ca să-i lase să fure nederanjați (credință strămoșească, adusă din locurile lor de baștină).

Dar ei (ne) conduc. Și nu îi oprește un amărât de copac, fie el și de patru ori secular. Cum nu-i oprește nici Dumnezeu. Doar l-au mituit și pe El (cred ei, ducând mai departe înțelepciunea populară primită moștenire de la părinți, of, of, măi, măi), ridicându-i câteva biserici, urâte și deloc locuite de sfințenie, dacă nu și o Catedrală a Mântuirii Neamului, megaurâtă.

În aceste condiții, mergeți totuși la Grădina Botanică. Vedeți exponatul cu pricina, cum se lăfăie la soare ca un cașalot eșuat pe plajă. Duceți-i pe copii. Ei au o șansă să învețe ceva din toată această poveste și să împiedice repetarea ei. Dacă vreodată va mai fi cazul. Dacă va mai exista minte care să priceapă. Dacă…

Casalotul 2

Foto: © Agerkult

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *