Colecționarii de oase

de Horațiu Damian

M-a prins subit cheful de povești morbide. O fi de vină canicula, n-o fi, oricum una dintre problemele noastre de curând ieșite la iveală îmi servește prilejul pe tavă.

De câtva timp imaginarul românilor mai are un subiect de reflecție : zor nevoie să aducem acasă oasele lui Brâncuși. Ele stăteau foarte bine în cimitirul din Montparnasse, localitatea Paris, netulburate și într-o companie selectă. Dar ce să-i faci: problema osemintelor devine deja în chestiune de onoare patriotică. Un ministru al culturii aruncă piatra, iar turma dreptcredincioșilor sare și aprobă. Ce alt exemplu mai bun despre stilul românesc în toate!

Încă o prioritate stringentă

Dacă obsesie osteologică se leagă de vechea pasiune morbidă pentru moaște- asta s-o decidă specialiștii, în primul rând psihiatrii. La noi sentimentul religios se reduce, majoritar, la superstiție, iar credința joacă rolul poliței de asigurare, în buna tradiție a comunităților retardate: putem face orice ne poftește inima, trebuie doar să construim biserici cu duiumul, că așa ne cumpărăm iertarea lui Dumnezeu. Forma mentis devine evidentă dacă privim atent promoția de parveniți sociali apăruți după ultima ploaie. Figurile (era să zic meclele) compun portrete demne de galeria monștrilor oriunde în lume, nu și la noi. Într-unul regăsim pe fostul traficant ratat de iaurt, azi satrap de echipă de fotbal și semizeu național. Altul e stâlpul societății, n-ai zice că în urmă cu ani schimba valută la colț de stradă, făcând pe din două cu „organele”. În sfârșit, al treilea e dintotdeauna as al contabilității duble și al delapidării cu ștaif.

Pe toți îi unește, însă, ceafa groasă, rasă și lucioasă, brăzdată de volutele grăsimii nearse la sală. Și tăria sentimentului religios- unul contrafăcut, ca șlapii turcești pe care-i vindeau de zece ori mai scump, în zilele glorioasei bișnițe de altă dată. Când o asemenea elită își concentrează tăria neuronului, evident că și în cultură ajungem la problemele adevărate. Rezultatul? Tibia lui Brâncuși trebuie întoarsă în țară. Cu de-a sila, dacă e nevoie.

Într-o vreme se urmărea aducerea, în duet, a resturilor lui George Enescu și ale asului aviației de vânătoare, Constantin „Bâzu” Cantacuzino. Ba, autoritățile române așteptau și un discount, că vorba aia, urmăreau să repatrieze două capete, rectific, două personalități de geniu la preț de una (transport etc.) Nici săracul Bălcescu n-ar scăpa de noua febră. Din fericire, a ajuns într-o groapă comună, cot la cot cu sărăcimea din Palermo. Încât ar fi imposibil de stabilit cu precizie că, poftim, femurul ăsta are ceva pașoptist în el, deci se califică pentru returul de după rigor mortis.

Patria nerecunoscătoare

Singurul caz care justifica repatrierea e al episcopului unit Inochentie Micu (Klein). Mort în exil, revenirea în Transilvania a rămas o durere nevindecată, o dorință neîmplinită pe timpul vieții sale și mult timp după. Întoarcerea la Blaj, în 1997, nu înseamnă decât împlinirea ultimei sale voințe. Un alt personaj, cu merite ca și inexistente, care a jucat la cărți România Mare, și a fost cel mai mare dușman al acesteia (ne referim la Carol al II-lea) a profitat de val, și-a întors ciolanele și odihnește acum în patria pe care a stors-o ca pe o gloabă. Din 2003 repaozează cot la cot cu întemeietorii de țară și luptătorii pentru neatârnare, în necropola voievodală de la Curtea de Argeș.

Dar de ce ar vrea să se întoarcă în România oalele și ulcelele care au fost odată făptura de carne a geniului din Hobița? Fuga lui din România echivalează cu evadarea sclavului de pe plantații, a prizonierului din GULAG, a bolnavului incurabil din ghearele morții, a șerbului de pe moșia boierului crud. Dacă rămânea în mult iubita sa patrie, Brâncuși avea perspectiva luminoasă de a-și perfecționa abilitățile ca băiat de prăvălie. Atât. Servea până la moarte patria și birjarii Craiovei, întinzându-le porția zilnică de pelin, crenvurști și hrean. Poate că, muncind fără preget, zi și noapte, după exemplul oamenilor noștri de succes, ar fi ajuns și el într-o zi la apogeul destinului său, deschizând un birt în nume propriu, din care să-i facă pe birjari în interes personal. Însă figură definitorie a sculpturii mondiale, geniu și reformator al artei, Brâncuși nu a putut ajunge decât atunci când i-a întors țării natale și societății dintr-însa dosul, luându-și desaga la spinare.

Și comuniștii, și ceilalți

Știm, comuniștii l-au persecutat câtman timp a trăit. Statul român a refuzat donația pe care artistul intenționa s-o facă, un imbecil cu funcții de răspundere a încercat să-i demoleze Coloana Infinitului. Iar proști cu inteligență superioară, din galeria lui Petru Dumitriu i-au ironizat, batjocorit, condamnat opera. Însă lucrurile n-au stat cu mult mai bine nici în vremea idealizatei Românii interbelice. Retardul civilizațional al societății locale nu-i putea ocoli pe miniștrii sau prefecții vremii.

Ansamblul de la Tîrgu Jiu a fost criticat și neînțeles încă de la inaugurare, la pachet cu proiectul pe care sculptorul îl propunea întru omagierea lui Spiru Haret. În ambele cazuri și în multe altele, mai marii vremii s-au dat peste cap pentru a-l convinge pe geniu că e neapărat de lipsă adăugarea, în compoziție, a statuii unui dorobanț. Pentru că nivelul cultural și maximul rafinamentulului în protipendada acelei Românii se oprea aici. La dorobanțul încremenit în bronz.

De aceea, lăsați-l pe Brâncuș în pace. Stă foarte bine acolo unde e, într-un pământ care l-a primit extraordinar de bine și l-a propulsat în conștiința lumii. Și nu vă mai agitați pentru întoarcerea tezaurelor noastre de peste hotare. Acolo au cele mai bune șanse de a rămâne intacte. Mai precis nefurate. Am putea inventa jocuri ca în revistele de integrame, lectura exclusivă a majorității patrioților naționali. Le-am da să joace un asemenea joc: de exemplu, să descopere diferențele între inventarul Castelului Goga, de la moartea Veturiei, cu ce a mai rămas azi pe acolo. După decenii de gestiune a statului român, prin distinșii săi reprezentanți, prin fostul palat al fostului poet cam bate vântul- un exemplu dintr-o mie. Și după ce jucăușii s-ar lua de cap, poate le-ar trece cheful de a-l face pe sculptor să călătorească, post-mortem.

Iar dacă le-ar persista dorul după schelete și alte ciolane, semn sigur al plictiselii și lipsei de ocupație, le-am da să vizioneze un film care să le satisfacă perversiunea. De exemplu, The Bone Collector (Colecționarul de oase).

Foto: © Man Ray, 1933