Dă Cehov și nu dă porc

Livada de visini

de Horațiu Damian

De ce se simt obligați actorii români să cânte rusește de fiecare dată când joacă din marii clasici ruși? Limba o cunosc în cel mai bun caz aproximativ. Partea muzicală e la nivelul diletanților de oblast. Joacă pe o scenă românească, în limba română. N-au cum să creeze iluzia unui transplant din stepele nemărginite, tot ce reușesc e să ilustreze un semn de netăgăduit al snobismului teatral. Am avut parte de Livada de vișini. Deci da, s-a cântat în rusește. Nu mult, doar atât cât să agaseze.

Regizorul și marea dramaturgie

Roberto Bacci revine în România cu aureola celui care a respirat prin preajma Geniului- Grotowski. Acum doi ani, pe scena primitoare a TNC, a dat gata un alt gigant al dramaturgiei universale- Hamlet. A rezultat un spectacol oarecare. Acum, cu Livada marelui Cehov se impune adjectivul atât de urgisit în Cartea Apocalipsei– călduț. În ambele cazuri au existat idei, mai ales din categoria nici prea prea, nici foarte foarte. În cazul de față vedem o montare cuviincioasă, care nu te zguduie, nici nu te aruncă din scaun, nici nu te face să exulți. E adevărat: pe scenele românești clasicii au fost uzați și abuzați, deci nu trebuie să ne mire dacă a intervenit desensibilizarea.

Oarecum copleșit de grandoarea materialului, regizorul pare să fi pierdut controlul asupra montării. Scenele colective se nasc sub deviza „o cât mai mare harababură”. Sugestii, găselnițe, momente absolut nejustificate sunt tolerate de regizor, ba chiar exhibate cu aerul că reprezintă nestematele geniului dramatic. Actorii simt șovăiala celui care nu-i călăuzește pe drumul cel bun. De aceea o performeră ca Ramona Dumitrean (Ranevskaia) joacă într-un registru pe care însuși tovarășul Alekseev îl critica, pe când se numea Stanislavski, pentru teatralitate, patetism și bombastic; Ania (Alexandra Tarce) și Duniașa (Patricia Brad) ne răsfață cu versiunea pedant-școlărească a personajelor interpretate; dezorientarea se transmite și unor actori buni și profesioniști, ca Ionuț Caras, Anca Hanu, Matei Rotaru, pentru care prima parte a spectacolului e dedicată căutărilor, care trebuiau să se sfârșească odată cu repetițiile; Cristian Grosu este el însuși.

Gaguri, poante, fantezii

Asta, ca să nu mai vorbim de fantezia distribuției, cu un personaj vârstnic (Piscik) jucat de un actor în floarea vârstei (Cătălin Herlo). Sau și mai gogonata născocire ca între actrițele care interpretează rolurile de mamă (Ranevskaia- Ramona Dumitrean), respectiv de fiică (Varia- Anca Hanu) să nu existe un ecart de vârstă mai mare de doi ani. Toate concurează la o ciudățenie a perceperii discursului dramatic pe care suntem siguri că Anton Pavlovici n-a urmărit-o. Să mai adăugăm scenografia (Adrian Damian)- interesantă în sine, dar nefuncționalizată, nepusă în valoare prin ecleraj. Ea cade în gol, îndepărtându-l pe spectator de operă, mai ales sub dictatul unei concepții regizorale dogmatice.

Și atunci, ce rămâne? Rămâne Sorin Leoveanu (Lopahin). Care nu aduce a țărănoi ajuns, are degete fine, de intelectual, și o gestică de artist flower power. Dar e acolo, domină scena (cu manierismele pe care i le cunoaștem de la Hamletul  lui Vlad Mugur, cu bruma de rusă din Crimă și pedeapsă, regia Iuri Kordonski). Cornel Răileanu, un Firs convingător și muncit. Radu Lărgeanu (Epihodov)- demonstrează că e acasă în spiritul comic, dar stăpânește la fel de bine și contrapunctul dramatic. În pofida discrepanței de etate, Cătălin Herlo (Piscik) nu pare nici un moment afectat de deruta care poate fi citită în jocul altora.

Această Livadă de vișini e un spectacol corect, alimentar, negenerator de mari entuziasme. „E dă Cehov, nu e dă porc”. Așa că poate fi consumat și în timpul postului.

Foto: © Nicu Cherciu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *