Din marea literatură a lui Ioan Chirilă

Chirila

de Horațiu Damian

Ioan Chirilă a redefinit profesia de reporter sportiv, motiv pentru care practicanții de azi s-ar cuveni să-i fie recunoscători. A ridicat standardele, amețitor de sus dacă privim la ce se întâmplă azi. Dar nu cronica sportivă ne interesează astăzi, ci un aspect pe care nu se pune suficient accent: Ioan Chirilă onorează literatura română.

Se întâmplă și așa: nu cei chemați cu arcanul fac jocurile într-un domeniu, ci oamenii pasionați, îndrăgostiții acelui segment al activității umane. Un istoric, Tacitus, a înnobilat literatura latină. Pe partea sa, Ioan Chirilă a fost, în mod vizibil, pasionat de cuvânt. Vorbit, dar mai ales scris, logosul prindea la el forme elegante și surprinzătoare. Nu voi menționa aici toată bibliografia, cărțile evergreen despre Campionatele Mondiale de fotbal. Voi vorbi despre cea mai bună dintre ele. Întâmplător ea nu se desfășoară pe meridiane îndepărtate, în țări exotice.

Finala se joacă astăzi a apărut în 1966. Cartea își propunea să readucă în atenție legende ale fotbalului românesc interbelic. Putem spune că reușește la acest capitol. Bindea „reactorul Ripensiei”, Cotormani „fachirul”, David „Il Dio”, Ionică Bogdan, Dobay, Albu, Petschovschi etcaetera și, planând peste toate capitolele, cum plana peste adversari, Gyuszi Baratki „minunea blondă”. Prin carte, Mondialele din Uruguay, Italia sau Franța nu mai sunt doar consemnări statistice, capătă concretețe, chip de om, acțiune. Și farmec.

Pentru că Finala se joacă astăzi e mai mult decât o carte de sport. Ea onorează literatura română, în care nu prea găsești exemple pereche. Din capitole aparent fără legătură între ele se alcătuiește un roman polifonic. El alcătuiește, cu o scriitură alertă, maestră dar și plăcută la citit, un tablou straniu. Învie sub ochii noștri un timp revolut, care mai avea răbdare, în care dantelăria conta, nu viteza, în care dopajul era necunoscut. E o epocă a eleganței pierdute, a unui rafinament care nu se va întoarce niciodată, a unui savoir vivre numai al său- interbelicul.

Și culmea, i se face elogiul chiar la mijlocul perioadei comuniste (la un moment dat, se vorbește și de Lituania cea independentă). Anii ’60 sunt martorii Micii Liberalizări, când societatea românească, obsedată de nu prea îndepărtatul stalinism încerca, disperată, să recupereze ceva din frumusețea pierdută. Sunt anii în care nici ministrul de interne, nici generalul de securitate nu acceptau altă adresare decât „domnule” (vezi memoriile unui alt om de fotbal, Cornel Dinu). Cum a sfârșit tentativa de recuperare- știm cu toții.

Cartea e una tonică, frumoasă la citit, unul dintre volumele pe care aș vrea cu orice chip să le am pe o insulă pustie. Are un caracter terapeutic, îți redă încrederea în valori pe care le crezi luate la mișto. Și mărturisește despre talentul care mai așteaptă recunoaștere deplină al scriitorului Ioan Chirilă.

Foto: © Agerkult

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *