Divinele

Divas site

De Horaţiu Damian

Femeia zilelor noastre luptă pentru un loc sub Soare. Da, şi-a cucerit egalitatea în drepturi. Pe hârtie. Nu că i-ar fi mai uşor acuma. A demonstrat că poate. Că e bărbată. Se întâmplă nu odată în zilele noastre ca singurul bărbat dintr-o mulţime dată să fie o femeie. Se cheamă că am progresat. Oricum, nu femeia e cea avantajată.

Femeia patron, femeia manager, femeia colonel, femeia poliţist, femeia artilerist, femeia director, femeia regizor. Toate acestea există în zilele noastre, îşi duc viaţa, acţionează, lucrează. Ciudat: forma corectă gramatical presupune să pui profesia totdeauna la masculin, chiar atunci când vorbeşti de o Ea. Deci nu coloneleasă, nu directoare…bine, pentru „pilot” ar fi chiar greu, iar „manager” în varianta de sex slab ar suna aiurea.

Femeii zilelor noastre i se cere să meargă pe o sfoară subţire ca o muchie de cuţit. Ea trebuie: să exceleze, să fie frumoasă, să fie sexy, dezirabilă, inteligentă, provocatoare, devreme acasă, expertă în sex, bună gospodină, perversă, sfântă, luptătoare de K1, mamă respectabilă, provocatoare, profesionistă. Un bărbat uşor cherchelit e simpatic. O femeie în aceeaşi postură e respingătoare. Dacă un bărbat se îngraşă uşor, se cheamă că e împlinit. Corespondentul feminin e catalogat drept vacă. Bărbatul greşeşte profesional? Cine nu munceşte nu greşeşte. Femeia face o greşeală? Păi ce să te aştepţi de la ea… (zâmbet ironic) doar e femeie.

Femeia a ajuns egală în drepturi. Cu cine? Şi mai ales: cu ce preţ?

În mare parte, cu preţul singurătăţii. Al izolării. Al renunţării la divina vocaţie de mamă. Al durificării, dacă mi-e permisă această invenţie lingvistică. Femeia mascul. Femeia dulău. Femeia pietrificată. Crusta exterioară pare firească, bine hidratată, optim cosmetizată. Interiorul e dur ca oţelul. Şi încă odată: cu ce preţ?

Partea perversă a întregii poveşti e că femeia zilelor noastre este înghesuită în nişte tipare existenţiale care, poate, nu sunt în favoarea ei. În esenţă, acestea reduc femeia la ceva mai mult decât o păpuşă gonflabilă. Una care, pe lângă atributele produsului amintit, mai poate purta și o conversaţie, mai poate şi gânguri nişte mulţumiri cu glas de păpuşică (Barbie, adică o variantă negonflabilă).

Maxima cruzime: în atingerea acestui ideal inoculat de alţii, Ea se automutilează de bunăvoie şi (aproape) nesilită de nimeni. Îşi construieşte singură temniţa. Îşi pune singură lanţurile. Acceptă să fie sclavă, dacă e dorită astfel, şi dacă asta îi deschide calea. Poate că îi place. Poate că, de fapt, e o gâscă proastă. Preţul plătit la capătul acestui carusel nebun e exorbitant.

Am descoperit toate acestea şi multe altele în cele 60 de minute ale spectacolului Divas. Susţinut de compania GroundFloor în Sala Studio a Fabricii de Pensule, show-ul reprezintă chintesenţa teatrului de mişcare. Fără dialog, cu foarte puţin limbaj articulat, dar cu belşug de comunicare non-verbală, am putut „citi” povestea, cu toată bogăţia de idei, pe măsură ce actriţele o scriau cu trupurile, gestica şi mimica lor.

Două piese grele ale Teatrului Maghiar din Cluj, Imola Kézdi şi Csilla Albert, încadrează un boboc- Zsuzsanna Vass- studentă la actorie în Cluj, clasa Silágyi Palkó Csaba. Triada se achită cu brio de sarcinile scenice, rezultând un spectacol incitant dar, în acelaşi timp, plăcut ochilor :->.

Regizorul producţiei, Ferenc Sinko (şi el societar al Teatrului Maghiar) a reuşit să dea viaţă unui concept incitant, în care jocul actoricesc se împleteşte de minune cu scenografia, eclerajul şi efectele sonore. Poate că în secvenţa dansului nebun iluminarea abundentă scade forţa penetrantă a fluxului interpretativ, dar pe ansamblu, spectacolul este unul extrem de reuşit şi merită văzut. Nu aş fi crezut niciodată că un banal obiect (să-i zicem „recreativ”) se poate converti într-un semn teatral atât de terifiant precum în acest spectacol. Compania GroundFloor confirmă încă odată că este demna reprezentantă a formelor de artă alternativă a spectacolului.

La final, îmi vine în minte un citat al Malvinei Urşianu, una din puţinele noastre regizoare de film, şi, probabil, cel mai talentat regizor în viaţă la ora actuală: „femeia, sărmana învingătoare a zilelor noastre.”

Şi o întrebare: cum se face că, în România, femeia e prezentată pe coperţile revistelor re femei în ipostaze de păpuşă sexuală? Şi cum de se întâmplă asta devreme ce respectivele reviste sunt conduse de femei?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *