Ecou TIFF: Mad bastards

Mad Bastards

de Horaţiu Damian

Mad Bastards confirmă că nu poţi pierde mizând pe filmul australian (cel puţin nu am întâlnit eu un asemenea caz, până acuma). Peliculele văzute demonstrează că la antipozi există destule talente capabile să articuleze cu eficacitate mesaje cinematografice de mare forţă. Producţia cu titlul de mai sus nu e nici mai rea, nici mai bună decât altele din secţiunea Focus Australia a TIFF 2012. Chiar şi aşa, o pot recomanda fără nici o reţinere, ca un must see, oriunde, oricând şi sub orice formă s-ar ivi prilejul.

Preistoria postmodernă

Lumea în care ne introduce filmul e comunitatea australienilor aborigeni sau metişi. Primii poartă trăsăturile de neconfundat ale rasei lor; dintre cei din ultima categorie mulţi ar putea trece drept europeni, dacă nuanţa pielii nu i-ar da de gol. Şi, după cum ştim, lumea ia în seamă nuanţele mai ales când n-ar trebui. Civilizaţia europeană a trecut cu tăvălugul peste ei. Şi-au pierdut propria cultură (excluzând reconstituirile turistice pentru urmaşii opresorilor de odinioară). După cum şi ei s-au trezit în postura eternă a celui care pierde startul. Mulţi dintre ei nu s-au integrat niciodată cu adevărat în societatea australiană, şi nici nu au fost acceptaţi de aceasta. Prosperitatea economică a rămas pentru ei la fel de străină ca picturile rupestre ale strămoşilor, cărora demult le-au pierdut înţelesul. De unde incidenţa alarmantă a marginalizării sociale, a infracţionalităţii. Unii din ei tot mai încearcă să prindă trenul spre o viaţă decentă. Câţiva încep să reuşească.

Antipozii societăţii

Mad Bastards developează fotografia unei astfel de comunităţi, mereu ecartelată între chemarea propriei tradiţii şi dorinţa de integrare în cultura dominantă. O face în tuşe severe, sigure, pe canavaua unui realism solid, fără calcule de oportunitate festivalieră. E pur şi simplu un film despre oameni, problemele lor, şi felul în care încearcă să le dea de capăt.

Aborigenul e un taciturn mai degrabă decât un vorbăreţ. Ceva din acest caracter răzbate în laconismul filmului, în modul de a refuza ceea ce nu e strict necesar pentru a înainta pe firul acţiunii.

Însă pelicula mai are o calitate: aceea de a surprinde admirabil lumina australiană, peisajul arid, frumos tocmai pentru că nu e frumos. Imaginea conferă textură, carnaţie poveştii, îi dă acea vitalitate şi mistică pe care o regăseşti în picturile lui Albert Namatjira, artistul aborigen mort de beţie înainte ca picturile lui să fi atins preţuri exorbitante. Mad Bastards are gust, la propriu, are corporalitate, te captează şi nu te lasă să-l ignori.

Dacă adăugăm şi actoria, personalitatea celor care o prestează, arhitectura filmului- simplă dar nu simplistă, coloana sonoră- frumoasă şi funcţională, avem un exemplu tipic al şcolii australiene de film, o producţie pe care nu-ţi poţi permite s-o ignori, şi pe care nu vei regreta că ai urmărit-o.

Mad Bastards, Australia, 2010, regia Brendan Fletcher, cu: Dean Daley-Jones, Greg Tait, Lucas Yeeda, Ngaire Pigram

 

Foto: © Mad Bastards

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *