El maalei rahamim

de Horațiu Damian

Dacă e să-mi închipui întâlnirea unui muritor face to face  cu Dumnezeu, mă bântuie neta impresie că nu ar fi ceva extrem de plăcut, cel puțin pentru cetățeanul în chestiune. O solitară certitudine mă încearcă: respectiva audiență e sortită să rămână indescriptibilă din perspectiva păcătosului implicat și a compatrioților săi întru umanitate. Cum naiba (Doamne iartă-mă!) să exprimi Absolutul în câteva cuvinte, fraze sau volume?

Mein Kampf se dă la fund

Premiera cu Mein Kampf, de George Tabori, ne prilejuiește una din acele speciale ocazii în care Alexandru Dabija, contrazicând toate așteptările, ne oferă o montare foarte bună. Scenografia Carmencitei Brojboiu dezvoltă sugestia lui Aurel Maican de la al său interbelic Azil de noapte : piesa ne duce, cu adevărat, la fund, acolo de unde nu mai e cu putință să cobori mai jos. În Viena antebelică a celor mai decăzuți dintre decăzuți se joacă drama grotescă și haioasă ca viața. Printre protagoniștii pe care destinul îi aduce la rampă se numără și un oarecare aspirant la cariera de pictor. Îl joacă foarte bine Sorin Leoveanu. Songuri brechtiene vin să agrementeze contrapunctic liniaritatea narațiunii- cu Ramona Dumitrean din nou în rol (Moartea).

Mircea Crișan făcea, o dată, distincția între umorul israelian și cel evreiesc. Pe primul îl considera apanajul unei nații obișnuite cu victoria, socotindu-l triumfalist și contrafăcut. Cel din urmă aparținea poporului oprimat de milenii. Fatalismul, resemnarea în fața nedreptății, autoironia, cinismul, tenacitate, răbdare- toate au distilat în secole acel satiric evreiesc, sinteză de elevație și prozaic ce ne-a influențat și ne influențează pe toți, că vrem, că nu. În spectacolul despre care scriem e foarte clar despre care dintre variante avem parte.

Careul de 5

O enumerare a cuplurilor teatrale de neuitat e sortită zădărniciei: har Domnului sunt prea multe. Însă memoria scenei s-ar cuveni să rețină și acest cvintet al evreilor din Mein Kampf , așa cum evoluează el pe scândura TNC. E foarte ușor să fii epigon într-ale iudaismului, urmând servil trena lui Tevie lăptarul sau a lui Tache, Ianche și Cadîr. Ajutată și de tipologiile extrem de adecvate, echipa de pe scenă evită cu agilitate imitația prestigioasă. La montarea de față protagoniștii rămân originali fără ostentație, transformând prestația acestui organism colectiv- mica Academiei de evrei looseri– într-un moment antologic pentru Thalia indigenă.

Să-i trecem în revistă: Ionuț Caras (Șlomo Herzl), magistral, realizând unul din rolurile sale uriașe (precedentul era în Idiotul  Annei Stigsgaard) fără să facă, în aparență, mari eforturi; Cristian Grosu (Zweizl)- adevărat,credibil, vital; Radu Lărgeanu- suveran în jocul cu sau fără replică; Silvius Iorga (Drinkowitz)- amestec de poltronerie și ingenuitate; Cătălin Herlo (Lobkowitz)- necesarul contrapunct la ghidușiile celorlalți patru. Nu întâmplător ultimii dintre oameni, decăzuții și pauperii sunt evrei: contrar stupidei credințe populare, comunitatea evreiască, departe de a aspira la dominația mondială, și-a avut săracii ei, în proporții de masă. Un astfel de evreu servește de pretext piesei de față: în realitatea istorică el a existat, i-a fost tovarăș de sărăcie la azil unui oarecare Adolf Hitler, căruia i-a întins o mână de ajutor și un palton. Răsplata nu a întârziat, întărind alte ziceri populare despre facerea de bine.

Ceea ce nu va muri niciodată

Am putea discuta la nesfârșit simbolistica textului (de exemplu alăturarea într-un personaj a regelui înțelepciunii- Solomon- și a întemeietorului sionismului- Herzl). Am putea evidenția scăderile spectacolului- momentele muzicale, deși perfect executate, nu mi s-au părut totdeauna oportune. Dar mai bine să subliniem calitatea punerii în scenă, care nu e bună pentru că e despre „tema aceea”, ci e foarte bună pentru felul în care te lovește în plex făcându-te să hohotești de râs.

„Căci mari sunt îndurările Tale, Doamne”, ar putea spune vreunul din personaje. „Ne îngădui pe noi, cu păcatele noastre, așa cum îi îngădui pe mulți alții. Poate pe mult prea mulți, încât ajungem să credem că Ți-ai luat mâna de pe această lume, că dreptatea Ta a murit. Dar Tu lucrezi pe căi tainice și ne arăți că îngădui multe. Însă numai până la o vreme.”

Și se ridică; dând la o parte acel beton rugos care obstaculează calea cea dreaptă; din hohă, din glume, clișee, tezisme și cioace; din „bă, jidanule” în sus și „mă ovreiule” în jos; din replici în doi peri și luarea în deșert a religiilor, creștină și iudaică deopotrivă; din ireverențe și esențe de viață- care viață nu este nici imaculată, nici putredă până la capăt; din mici slăbiciuni și mari păcate; sau invers; din existența care nu e perfectă așa cum e, pendulând între prozaic și psihopatie; din toate, din absolut toate, spectacolul degajă acele adevăruri care de fapt înmănunchează Adevărul. Iar acesta trebuie simțit, pentru că nu poate fi exprimat în cuvinte.

Să rămânem la sfatul personajului Lobkowitz, replica de final a piesei. Să mâncăm nu pentru că ne este foame, ci ca să prindem puteri. S-ar putea să avem mare nevoie de aceste puteri în vremea ce va să vină.

Foto: © Nicu Cherciu