Leda turbofolk

de Horațiu Damian

Miroslav Krleža a fost considerat cel mai mare scriitor croat al secolului XX. Leda – „comedie carnavalească” pare să îi confirme locul în clasament. Cu un remarcabil sentiment de ușurătate a ființei ne plonjează piesa mai sus amintită în înalta societate croată dintre războaie. Firele acțiunii se împletesc vioi și dibaci, cuvântul care vine în minte e, din nou, „ușurință”. Fiindcă subiectul și tema par ușurele, dacă nu chiar ușuratice. Aparența înșeală, ca în filmele lui Jiri Menzel. Pentru că sub masca umorului multe rele se adună laolaltă.

Teatrul Maghiar reușește un spectacol aparent frivol, în linia bine verificată a estradei strămoșești. High life balcanic, peisaj după natură (vor fi și nuduri!) cu țopârlani ajunși deveniți stâlpi ai societății. Profesori universitari încercând (și reușind) să păcălească opinia publică și pe sine cu lipsa lor de vocație. Critici care scriu la comandă, preamărind opere în care nu cred o iotă. Cât privește personajele feminine, ce duios amestec de megalomanie jalnică și de prostituție mai degrabă pământeană! Evident, cu nuanțe fine pe care doar vizionarea spectacolului le dezvăluie. Atenție, textul se referă la Croația interbelică, orice paralelă cu viața contemporană și România actuală nu ar fi decât curată rea voință!

Bine strunit

Regizorul Robert Raponja își afirmă competența prin felul în care controlează articulațiile spectacolului. În primul rând un decor funcțional și spectaculos, proiectat de Carmencita Brojboiu. Apoi, jocul de mare formă al distribuției. Fără exagerare, este rolul consacrării pentru Szűcs Ervin (Cavalerul Oliver Urban), care duce în bună măsură spectacolul în spate. Îi dau o replică pe măsură Kato Emőke, precisă în creionarea femeii blazate de prea multe compromisuri, dar mereu gata pentru unul nou; Bogdán Zsolt face unul din rolurile sale de referință, de data asta în registrul comicului grotesc (profesorul Aurel); Hatházi András apare cu o compoziție excelentă, concentrată și grăitoare, în rolul parvenitului social (Klanfar), care află înțelegere doar în sufletul ca o ghicitoare al subretei intitulată, cum altfel, decât Fanny (Csuták Réka).

Györgyjakab Enikő este o Melită la fel de perversă ca Lolita, doar că mai matură. Ar putea fi Leda, personajul titular, care nu catadicsește să apară „sub pretextul unei ușoare indispoziții”. Parcursul de carieră al sus-numitei concetrează experiența unor generații feminine de ieri și de azi, venite ca fete simple de la țară la oraș. Leda modernă pozează dezbrăcată, practică meseria cea mai veche din lume „și face să se vorbească despre ea într-o săptămână mai mult decât s-a vorbit despre adevărata Leda vreme de 3000 de ani”, cum spune textul.

Doi sunt raisoneurii piesei: femeia (Bobočka- Andrea Vindis) și bărbatul- Orbán Attila. Trei sunt fluturii de noapte care acompaniază acțiunea cu grația găunoasă a societății în care încearcă atât de fierbinte să se integreze: Varga Csilla, Kántor Melinda, Sigmond Rita. Sunt însoțiți/ însoțite de trei pictori, mereu gata să repete experiența lui Toulouse Lautrec: Balla Szabolcs, Bodolai Balász, Fogarasi Alpár- cu toții versatili în mișcarea scenică gândită și coregrafiată de Sinko Ferenc.

Superficial de actual

O nevoie irepresibilă stăpânește personajele:să-și umple golul interior. Operațiunea le determină la tot felul de acrobații sociale, toate puse sub semnul zădărniciei. După cum zadarnică e toată agitația acestei lumi croită din aceeași mucava ca decorul piesei. Sub semnul trecătorului, al perisabilului, al superficialului, spectacolul reușește o performanță deloc ușoară: îți stârnește nostalgia unui timp revolut, despre care știi că este la fel de pernicios ca realitatea în care trăiești.

Foto: © Biro Istvan