Moara iezuită

Moara iezuita

de Horațiu Damian

Alei, copaci umbroși, lume multă, copii veseli. Parcul Rozelor bine întreținut, nimic de zis. Intrarea, și, chiar înaintea ei, în partea opusă râului, o alee. La capăt, Ansamblu Rezidențial Rozelor. O clădire imensă, toată numai linii curbe. Înspre răsărit- parcul universității. La sud, imensul cartier de blocuri pe care cu duioșie îl numim Mănăștur.

Printre terenuri de tenis și parcele îngrădite se ridică, semn misterios și purtător de eleganță demodată, moara iezuită de hârtie. Edificată la început de secol 1700. Imediat după intrarea austriecilor în Ardeal, aceștia și-au pus o problemă existențială: ei catolici, ocupând o țară condusă de protestanți, cu o populație de aborigeni majoritari, dar ortodocși. Ceva trebuia făcut. Așa s-a conturat reconquista catolică.

Dune în secolul XVIII

S-a mers pe trei direcții, cu tenacitate, chiar încăpățânare, vreme de multe decenii. Pe de o parte a fost întărit catolicismul ezitant care mai supraviețuia la fața locului. Pentru unele din oițele rătăcite întru învățătura luterană a fost posibilă readucerea lor pe drumul considerat singurul drept și corect. Iar pentru români au născocit biserica greco-catolică, unită cu Roma. Cândva, după ce patimile, primitivismul, orbirea și reaua credință deveni-vor amintiri urâte, va fi apreciată la justa ei valoare imensa contribuție a bisericii unite la propășirea limbii, culturii și civilizației românești, la mântuirea neamului. Dar nu despre asta scriem aici. Deci închidem paranteza.

La așa plan ambițios- mijloace pe măsură. Unele de o natură specială. Iezuiții au fost (și sunt) un formidabil serviciu de informații. Își întindeau antenele (astăzi li s-ar spune rezidențe) din Chile până în Japonia. Erau, în același timp, o confrerie, cam în genul Bene Gesserit din ciclul de romane SF Dune, scrise de Franck Herbert (care și-a luat ca model pentru francmasoneria sa galactică tocmai pe iezuiți). Dar și oficiu de propagandă, ordin religios, promotorul globalismului avant la lettre . Fondată de Ignațiu de Loyola în secolul XVI, organizația s-a numit Compagnie de Jésus. Membrii săi își spuneau jésuites. Tradus pe românește, ar suna ceva în genul „isusiți”. Adică iezuiții, care în timp și-au transformat, dacă nu porecla în renume, în mod sigur numele în adjectiv.

Ordinul- modus operandi

Clujul le era familiar. Mai fuseseră pe aici, în plină revoluție protestantă, la anii 1500. Au fost alungați din Ardealul condus de protestanți în multe rânduri. Una din plecările lor precipitate a dus la colapsul Colegiului care se zice că precede Universitatea de azi. Au revenit de multe ori, au fost de tot atâtea ori alungați. Două secole mai târziu, iată-i din nou, chemați de habsburgi la marea operă de convertire. S-au apucat de treabă discreți, dar foarte activi. Imensitatea sarcinii le cerea, pe lângă forța brută a autorității publice, și contribuția propagandei, a jocurilor psihologice, câștigarea minților și sufletelor. Din vremea lui Gutenberg asta presupunea tipar, cărți. Adică hârtie. Așa se face că în 1717 Ordinul cumpără utilajele unei mori de hârtie ce se lichida în orașul Strasburg. Azi îi spunem Aiud.

După care, pe un mal pustiu al Someșului, pe terenul care ținea de Mănășturul clujean, iezuiții au ridicat propria lor moară de hârtie. La început o construcție de lemn. Apoi, din 1796, una solidă, toată din cărămidă și piatră. Pe atunci, zona însemna luncă, iarbă înaltă, unduioasă, ici și colo câte un copac pierdut printre tufe și lăstari, ciripit de păsări. Spre apus, departe, se vedeau zidurile Clujului. Pe deal viețuia satul Mănăștur. Cu partea lui dinspre râu- Dealul Calvariei, cu biserica și mănăstirea (care dă și numele satului), plus câteva răzlețe parcele, pe care azi le-am numi ferme. Grosul mănășturenilor, strânși în zona Moșiei lui Oncea, locuia în spatele dealului.

Edificiul

Iar spre Someș, doar câmpul. Peste râu, ici-colo gospodării, conace și mai puține. În rest pace și aproape sălbăticie. Pe hărțile de acum trei sute de ani, moara figurează pe o stradă fără nici o altă construcție, Strada Avarilor. Că numele îi vine de la migratorii din vechime sau de la contemporanii zgârciți, asta e o dispută căreia alții sunt chemați să-i dea de capăt. Cert e că moara însemna o adevărată uzină. Cu două etaje, un acoperiș imens, în două ape, o clădire cu trei compartimente, două dintre ele de o parte și de alta a rămășiței din prezent, fiecare mai mare în suprafață ca partea care supraviețuiește până azi. Ridicată în perioada de înflorire a barocului, construcția se înălța deloc decorativă, mai degrabă austeră, eficientă, anunțând zorii unei industrializări ce nu întârzia să vină. Nevăzute dinafară, încăperite își profilau frumoasele bolți baroce, cunoscute pe atunci drept „bolți boemiene”. De la sol până la coama acoperișului se puteau lesne măsura 11 metri în înălțime.

Pe partea dinspre Someș, printr-un canal, se prelingea apa adusă tocmai din rîu. Ea punea în mișcare zbaturile a două roți, antrenând mecanismele care, prin măcinare, scoteau pasta necesară fabricării hârtiei. Colile de hârtie se puneau la uscat în alte încăperi, din spate, la căldura unor sobe uriașe. Iar alte, vaste camere serveau pentru depozitare, în condiții stricte de umiditate și temperatură. Așa se producea suportul necesar pentru cărți, calendare, proclamații, foi volante, manifeste, afișe, formularistică și câte și mai câte.

Viitorul trecut

După mai puțin de un secol, iezuiții au plecat. Tehnologia s-a perimat. Moara și-a schimbat proprietarii. Întâi un grec cu nume sârbesc, dar care putea foarte bine să fie un aromân. Apoi un armean și, la sfârșit un evreu. Mai ceva ca-n Tache, Ianche și Cadîr. A suferit și o reparație, iar o placă de marmură așezată pe unul din pereți (mai supraviețuiește și acum) îi consemnează, lapidar, începuturile. Încet, încet, moara a căzut în desuetudine, apoi în părăsire. S-a reprofilat ca moară de paprika- pe o parte intrau ardeii uscați, pe alta ieșea condimentul. Iar apoi s-a mulțumit să fie depozit. Nu era un vestigiu iubit- nici una din comunitățile care s-au perindat la conducerea ținutului nu-i avea pe iezuiți la inimă. Nici vremurile nu îi erau favorabile- conservarea patrimoniului istoric, sine ira et studio, a devenit o modă abia de curând.

Prin 1963, utilajele morii, toate obiecte unice de patrimoniu istoric industrial, au fost date la topit. Pietrele de moară, minunile acelea care l-au inspirat și pe Brâncuși, au fost aruncate în Canalul Morii, au fost acoperite de mâl, sparte, s-au pierdut. Corpurile clădirii care ar trebui să se vadă în fotografie, la stânga și la dreapta ruinei de azi, au dispărut. Totuși, până în 1990, moara avea acoperiș, nu era supusă distrugerii iremediabile, ca acum. Libertatea nou dobândită i-a adus și pe squatteri. Se știe, ei nu ajută la conservarea unui monument, dimpotrivă.

Ceea ce frapează e absența. A oricărui efort de a salva un vestigiu. Care totuși datează din secolul XVIII. Care, totuși, semnifică zorii industriei, în oraș și în Ardeal. Totuși, într-o țară foarte săracă în monumente vechi. Totuși, construit de organizația din care provine și actualul Papă Francisc. În marginea agitației și veseliei din parcul vecin, la umbra unui colos rezidențial de dată recentă, înconjurate din trei părți de un imens cartier de blocuri prefabricate, rămășițele morii iezuite își mai păstrează o maiestuozitate a lor. Amintesc de o epocă a muncii bine făcute, când se construia parcă pentru vecie. Care vecie s-a dovedit neîndurătoare cu pioniera manufacturilor de pe Someș. Îngrădite între terenuri de tenis și petice de teren, ele însele împrejmuite, ruinele morii stau și așteaptă, răbdătoare. Poate vor prinde și vremuri mai bune. Numai de nu le-ar demola cineva, atâtea câte au mai rămas, sfidătoare în decrepitudinea lor.

(Documentarea a fost realizată prin amabilitatea profesorului universitar și erudit istoric al artei Nicolae Sabău, precum și a societății Kolozsvári Régi Képek Gyüjteménye. Le exprimăm calde mulțumiri.)

Foto: © Horațiu Damian

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *