Negustorul de cioace

Grija

de Horațiu Damian

Speranța are picioare scurte, helas! Cel puțin în cazul de față. Recenta montare de la TNC (despre care puteți citi aici) s-a dovedit excepția. Regula o constituie Logodnicii din provincie, jucat la Maghiar, cel mai recent spectacol dintr-o serie care l-a consacrat pe regizorul Alexandru Dabija în ultimii ani. Nouă, spectatorilor, ne-a provoacat vertijul acelui parfum inimitabil de țeapă cu care ne ridicăm de pe scaune după fiecare nouă experiență întru masochism. Nu-i vorbă, eram avertizați de la Florența sunt eu. Nu ne-am învățat minte- ne merităm soarta. Că tot vine vorba de merite, e clar că noi, ca societate, nu ne merităm inegalabilul maestru. Mai ales când ne încearcă un vinovat regret pentru profesionalismul teatrului bulevardier interbelic al lui nea Sică.

O comedie franțuzească tâmpițică, la care cauți mult și bine umbra unei idei. Probabil a fost aleasă tocmai pe aceste considerente. Adaugă aici, în doze generoase, jemanfișismul regizoral și vei obține rezultatul văzut pe scenă, în care profesionalismul actoricesc și ingeniozitatea scenografiei pierd cu brio partida în fața unui ceva mai puțin decât un zero dramaturgic. Era să adăugăm „și regizoral” dar ne-am oprit la timp. Nu e vorba despre asta, ci despre acea nepăsare suverană față de tot și de toate, care îi abandonează pe actori eclipsei de concepție regizorală, pentru a oferi imaginea jalnică a suplinirii nimicului prin gaguri la limita decerebrării.

Două concluzii voioase își cer dreptul la viață. Una ar fi că atât TNC cât și TMS sunt instituții bugetare, deci și onorariul regizoral vine tot de la bietul contribuabil. Ca atare ar trebui, la un moment dat, să primească o justificare palpabilă, tradusă într-un spectacol nu printr-o făcătură bună de bifat în agendă. Ca să nu mai spunem că blazonul acestei instituții de elită, care e Maghiarul, ar trebui ferit de „cumplite meșteșuguri de prosteală”. Dacă nu credeți, încercați să răspundeți la oricare din cele 13 întrebări fundamentale despre teatru (nu și la ultima), formulate de către maestru, în timp ce priviți Florența sunt eu sau Logodnicii din provincie. Fără să vă bufnească râsul.

A doua învățătură de minte e că monștrii sacri ai regiei teatrale românești se vădesc a fi dinozauri, sau și mai rău, niște biete fosile. De la performanțele lui Silviu Purcărete (Călătoriile lui Gulliver, Victor, sau copiii la putere) eram convinși că nu se poate cădea mai jos în materie de ratare teatrală. Ca și cu filmele ultime ale lui Sergiu Nicolaescu, realitatea ne-a contrazis cu promptitudine. Logodnicii din provincie demonstrează că se poate.

Teatrul românesc este una din oglinzile societății, ca atare nu se poate sustrage metodelor de gașcă mafiotă, la modă atât în reflexie cât și în ceea ce se reflectă. Și totuși speranța moare ultima- poate că măcar aici se va renunța la gerontocrația totalitară și se va da tinerei generații o șansă, măcar una.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *