Pământul făgăduinţei

de Horaţiu Damian

Ceea ce e evident nu-i totdeauna şi uşor de sesizat. Bunăoară, fiecare om sau popor poate juca, pe rând, atât rolul de oprimat, cât şi pe cel de opresor. Graniţa dintre cele două stări e fragilă, o poţi trece mult mai lesne decât ai trece o frontieră de stat, fie şi una din spaţiul Schengen.

După o prigoană de mii de ani, finalizată prin veşnica ruşine cu care s-a acoperit o bună parte a Europei în al II-lea Război Mondial, evreii şi-au găsit căminul naţional, patria mult dorită. Unul din conducătorii lor îşi imagina ţara evreilor drept un stat ca oricare altul. După o scurtă şi zbuciumată istorie, punctată de războaie scurte şi feroce, Israelul se confruntă azi cu aceleaşi probleme ca oricare alt stat modern. Superputerea Orientului Mijlociu a făcut uitată încropirea de corturi a începuturilor eroice.

Mutaţia psihologică

Între timp, a mai intervenit un detaliu: pământul făgăduit evreilor în Biblie a devenit ţara făgăduinţei şi în imaginarul africanilor fugiţi de nenorocirile satelor natale. Primul El şi Ea, Adam şi Eva, sunt plasaţi de antropologi în Africa. De la ei a început omenirea. Iată că urmaşii lor încearcă azi, prin toate mijloacele şi cu riscul vieţii, acceptând sclavia în mâna traficanţilor de oameni, sau pierderea vieţii, să ajungă în ținuturile biblice. Odată ajunşi acolo, autorităţile nu ştiu cum să-i trimită mai repede înapoi.

Spectacolul Teatrului Naţional Habima din Tel Aviv, regizat de Shay Pitovski, se concentrează pe mutaţiile produse de noul exod în psihologia foştilor oprimaţi, actualii cetăţeni mândri ai unei ţări mândre. Când te trezeşti cu o şatră de africani vai de mama lor în bătătură ai două posibilităţi, indiferent cine ai fi şi de unde ai fi: ori îl trezeşti pe rasistul din tine, ori încerci să-l înţelegi şi pe celălalt, pe omul venit de departe. Grea dilemă, grea sarcină, prima cale fiind şi cea mai comodă, mai ales dacă nici pe tine, băştinaş, nu te dă binele afară din casă.

Simpla şi complicata opţiune

Shay Pitovski şi Shahar Pinkas au conceput spectacolul ca pe un răspuns artistic la o stare de fapt actuală. Pămîntul făgăduinţei pune publicul în faţa unei alegeri deloc simple, chiar dacă pare clară la prima vedere: opresor sau nu? Indiferent sau nu? Alegere nu se limitează la uliţa evreiască, ne priveşte pe toţi locuitorii planetei Pământ. Ea are aceeaşi acuitate şi în România, şi aiurea. Tocmai asta asigură universalitate şi perenitate montării. În Israel spectacolul e cu atât mai subversiv cu cât sfidează opţiunea majorităţii.

Reprezentaţia are o structură mozaicată, compusă din episoade fără legătură explicită între ele. Dar au un numitor comun: disperarea, drama, fuga cu sufletul la gură, în contrast cu indiferenţa sau cruzimea kafkiană a instituţiilor. Africanii împinşi de disperare traversează deşerturi de netrecut şi bariere de securitate la fel de inexpugnabile, îşi primesc porţia inevitabilă de umilinţă, imaginându-şi că la capătul drumului vor găsi mult dorita oază de siguranţă, linişte şi belşug. Poveştile lor, diferite şi totuşi reductibile aceluiaşi arhetip comun, sunt puse în oglindă cu episoade din vremea când evreii erau cei care căutau disperaţi adăpost în Ţara făgăduinţei.

În oglindă

Elementul central al decorului (imaginat de Kineret Topaz) îl constituie gardul de sârmă, o prezenţă tot mai frecventă într-o lume ce se pretinde tot mai deschisă. Rolurile africanilor sunt jucate de albi, opţiune logică şi eficientă: cu toţi facem parte din tribul lui Homo sapiens, un truism pe care îl înţelegem cu greu de prea multe ori. Secvenţele sunt întretăiate de monologuri, fiecare dezvăluind o altă latură a dramei, muzica lui Hilit Rozental insinuându-se în ţesătura tablourilor scenice, amplificând tensiunea şi percutanţa mesajului. Un alt semn este îmbrăcămintea- de second hand, sau simplă zdreanţă, dătătoare de identitate sau depersonalizantă, grămadă informă pe care se bat refugiaţii sau vestigiu unic rămas în urma victimelor Holocaustului.

Pământul făgăduinţei nu e neapărat un spectacol al vârfurilor artistice: nu vezi mare actorie, decorul nu-ţi taie răsuflarea, luminile sunt la locul lor şi atât. Dar e un spectacol mare prin toate aceste elemente adunate la un loc, alcătuind un întreg care e mai mult decât suma acestora. Sfârşitul e împărătesc, în înțelesul pe care-l dădea termenului un Mihail Sebastian. Atât de simplu. Pe parcursul întregului spectacol am asistat la fuga deznădăjduită a unor amărâţi spre ceea ce ei îşi imaginează că e ţara făgăduinţei. Și iată, pe un şir de scaune stau personajele unor evrei, de-acum israelieni așezați, de-acum autohtoni. Își spun povestea vieții lor. În toate aceste istorii personale, rolul hotărâtor îl joacă strămoşul imigrant, cel care a fugit cândva din calea nimicirii, a dispreţului, a mizeriei pentru a-şi găsi o existenţă demnă. Un Pământ al făgăduinţei.

Ceea ce e evident nu e totdeauna şi uşor de sesizat: cu toţii avem un asemenea strămoş.

Foto: © Festivalul Internaţional de Teatru „Interferenţe”