Poveștile unui globetrotter

Trotter 1

Cu taxiul prin Benares

 

de Horațiu Damian

Acoperișurile palatelor străluceau în soare. Doamne și domni bine îmbrăcați se plimbau alene, pentru că timpul mai avea răbdare. Cehoslovacia nu devenise istorie, România încă era mare. Frontiera între cele două țări se întindea pe unde e azi Ucraina. Karlsbadul se numea de acum Karlovy Vary. Omenirea trecuse războiul mondial la pasivul istoriei, o amintire neplăcută. Toți se străduiau să o uite, fără să-i învețe lecțiile. Maharajahii stăteau la Hotel Imperial, pe deal. Soseau tocmai din India pentru băile de aici, renumite în toată lumea. „Venea, uneori, maharajahul jos în oraș. Cobora cu patru mașini. În prima erau polițiștii care îl păzeau. În a doua nevestele. El venea cu a treia.”  (amintire din copilăria lui Iuliu Andrei)

Peste vreo șapte decenii, maharajahul îi iese din nou în cale. Era altul, cel vechi se făcuse între timp oale și ulcele. Dar și Iuliu Andrei era, puțin, altul. Roata se întorsese, românul vizita acum India. Între timp devenise globetrotter.

Indo-european

Iar castelul maharajahului din Jaipur era tot pe deal, sus de tot. „S-a schimbat mult India. Maharajahul și-a închiriat jumătate de castel, și din asta trăiește. Din rege a devenit operator de turism. La castel ajungi cu taxiul. Adică pe spatele unui elefant”, își amintește călătorul.

Trotter 2

Calea ferată construită de prizonierii de război spre râul Kwai

 

Contrastele Indiei. De la un hotel de patru stele, cu coridoare îmbrăcate în aur și personal în livrea și turban, la o slujbă brahmană pe malul Gangelui…Varanasi…Dimineața, angajații hotelului te întâmpină cu „good morning, Sahib”. Iar seara…Povestește Iuliu Andrei: „Ne-au invitat într-o vizită la Gange, fluviul sfânt al indienilor. La slujba de seară a preoților brahmani. Am mers, noi, turiștii, cu vreo 35- 40 de ricșe, trase de indieni numai în izmene, slabi. Căldură mare, populația- fluvii de oameni. Am ajuns într-o piață. Pe alături, porci de casă mâncau peturi- hrana lor de zi cu zi. Mai încolo ne-am oprit. Unul dintre driveri, de pe a treia ricșă din față, se dă jos de pe bicicletă și-și face nevoile fiziologice acolo, lângă roata din față a bicicletei noastre. După care se întoarce înapoi pe ricșă, și ne continuăm cursa. Asta e India…La Gange, pe mal, erau șapte altare, și trepte care urcau de la fluviu pe mal, tot vreo șapte la număr. Se ardeau mirodenii, tămâie. A început slujba religioasă și a durat câteva ore. Cam pe treapta a 3-a de la apă era o vacă. Între turiști și credincioși. La primul altar, slujba o spunea un englez, în limba lui. La celelalte șase altare erau preoți indieni localnici. Pe la 10.30 seara ne-am ridicat, vaca a rămas, era sfântă și dormea pe beton, acolo. Ieșirea a fost cu mult mai simplă. Aveam doar spaima că, dacă ne pierdeam, pierduți rămânem, în toată omenirea de acolo.”

Explorarea planetară a sinelui

Iuliu Andrei s-a născut într-o familie de juriști. „Oamenii nu-și imaginează astăzi ce prestigiu avea un judecător de la o instanță sătească, așa cum era tata la Hida. Apoi ne-am mutat la Cluj, când tata a ajuns șef judecător cu rang de consilier la Curtea de Apel.”  Duhul călătoriei l-a muncit de mic. În facultate, prin 1941, a plecat spre Budapesta cu bicicleta. „Eram cu un coleg, Hans Conerth, sas, fiul unui avocat din Bistrița. Doi studenți minoritari la Universitatea maghiară din Kolozsvár.“  Frontiera se mutase, Diktatul era vechi de un an, drumul spre capitala Ungariei lua 5 zile cicliste.

Trotter 3

Credincioși nepalezi

 

Mai târziu a devenit procuror. Cortina de Fier i-a pus oarecari stavile pasiunii sale pentru deplasare. Asta nu l-a împiedicat pe globetrotter-ul nostru să ajungă în Germania Federală cu Trabantul proprietate personală. Nici la podul de pe râul Kwai, ridicat de prizonierii aliați sub amenințarea japonezilor. Și dărâmat tot de ei, sub nasul niponilor, pentru a sabota mașina de război a Mikado-ului. Călătoria până la pod s-a făcut, de data asta, fără Trabi.

„Eu nu sunt aventurier, am doar spirit de aventurier”, îi place lui Iuliu Andrei să spună despre sine. „Și la 90 de ani împliniți am aceeași curiozitate în mine”. Curiozitatea l-a mânat la cimitirul Père Lachaise, să vadă mormintele lui George Enescu și Edith Piaf. „Am stat în cimitir o zi întreagă”. A căutat și  mormintele prizonierilor aliați căzuți la râul Kwai. Dar asta nu traduce porniri morbide. Pentru că Iuliu Andrei a știut să dea o formă aparte vieții sale și norocului său, ajungând și în țara numai cântec și miros de tămâie- Nepalul. „Acolo toată lumea cântă, încontinuu. Aerul e tare, proaspăt, curat, cum te aștepți la munte. Și preoții budhiști ard tot timpul mirodenii și tămâie. Alături, saci de nisip și cuiburi de mitraliere, pentru că țara e terorizată de rebeli maoiști.”

Capitala fantomă- Ajutaja

Capitala fantomă- Ayutthaya

A debarcat pe Insula Fericirii, lângă Bangkok. La Ayutthaya, una dintre fostele capitale ale Thailandei, pașii l-au purtat printre anticele construcții înrudite stilistic cu Angkor Wat. „Era o capitală străveche, cu palate și temple acoperite cu foiță de aur. Pe urmă a fost părăsită, în favoarea altei capitale. Thailanda a avut vreo șase de toate. Pe vremuri, khmerii din Cambogia treceau frontiera noaptea, camuflați de junglă, ajungeau în Ayutthaya și făceau focuri mari lângă clădiri, ca să topească aurul, să-l poată fura mai ușor. Se întorceau în țara lor spre dimineața, acoperiți de junga deasă.”

„Mă atrag regiunile exotice, dar îmi cunosc și țara. Când călătoresc pe la noi, merg cu Tico. N-am pretenții. La Praid am dormit în mașină. Dimineața scoteam masa, cafeaua, mă cunoștea toată lumea. Mie îmi place să urmez datinile locului, să mănânc mâncarea de acolo, să beau berea lor, chiar dacă e mai proastă. Deși pe asta o găsesc tot mai greu. Monopolul ăsta internațional sugrumă tot. Și-mi mai place să mă amestec printre localnici, să le aud vorba, să simt cum trăiesc ei. Toată lumea trece Marea Marmara prin strâmtoarea Bosfor, pe podurile acelea moderne. Eu am trecut-o prin Dardanele, pe bac, cu ciobanii și oile lor.”

Incidentul de pe Rio Grande

„În 2004 m-am dus în Brazilia. La Fortaleza, undeva în Nord-Est. În urmă cu 30 de ani era un sat nenorocit de pescari, într-o regiune subdezvoltată. Când am venit eu ajunsese deja o metropolă cu peste 1 milion de locuitori, zgârie nori fără număr, mașini americane și frumuseți braziliene pe role, în mall-uri. Am cerut să mă cazeze la un hotel de oraș, nu la unul de plajă. Eu vreau să văd viața, oamenii, cum trăiesc, respirația locurilor.

Duminică, la amiază, am ieșit din hotel să mă plimb pe jos. Căldură mare, era februarie, ceea ce în Brazilia înseamnă plină vară. Am văzut macarale în depărtare. Îmi zic: ăsta-i portul. Porturile și gările sunt slăbiciunea mea: să privesc cum urcă și coboară oamenii, mărfurile, cum împing hamalii bagajele. Ajung la piața de pește, tot pe jos. Când să mă apropii de țelul meu, pe Bulevardul Abolirii Sclaviei, mă opresc ca prostul în pantaloni scurți. Ochelari de soare, tașcă pe umăr, ciupică pe cap- numai nu scria pe mine turist. Eram în plin oraș, umblau tramvaie, autobuze. Deodată mă pomenesc că mă trage cineva din spate, îmi trage tașca de pe umăr, eu mă opun, cădem jos, nimeni nu zice nimic. Mă ridic cumva, julit la coate, la genunchi, erau doi tineri, or trecut frumos peste linia de tramvai, și duși au fost spre o favela.”

Așa a ajuns procurorul hârșit în lupta cu infractori dintre cei mai duri victimă a tâlhăriei. Până atunci hoinărelile prin lume se soldau cu mici hoții: la Taj Mahal o maimuță infractoare îi sustrage sandwich-ul. În Barcelona are un oarecare noroc, dacă poate fi numit așa: una din polițistele locale se dovedește a fi româncă, și comunicarea se desfășoară fără probleme. În Fortaleza e un pic mai complicat: toată lumea vorbește portugheza. Și atât. Până la urmă a venit și izbăvirea, adică hotelul. „M-am spălat cu țuică, pentru dezinfectare. Au venit ceilalți turiști, am tras toți o gură de palincă. Vă dați seama, am ajuns victimă. Eu, procuror, care am trimis în carieră sute de persoane la medicină legală- ei bine, m-au trimis și pe mine până acolo, pentru certificat constatator.”

Trotter 5

Globetrotter-ul, undeva departe

Un singur regret: printre lucrurile furate era și carnetul cu însemnări, unde își nota cu scrupulozitate toate amănuntele călătoriilor- tipul de avion care îl ducea la destinație, hotelul la care locuia, impresiile zilei, câte și mai câte. Așa că amintirile, mult mai multe decât cele înșirate aici, rămân să trăiască în mintea și în inima sa. Poate că ăsta e folosul unic și adevărat al călătoriilor, ca și al vieții: amintirile pe care le închizi în suflet. Povestirile globetrotter-ului, multe, poate nenumărate, rămân numai de el știute.

Foto: © arhiva personală Iuliu Andrei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *