Rețeta și estrada

de Horațiu Damian

La șapte ani de la Pavilionul de vânătoare, publicul clujean se întâlnește din nou cu regizorul clujean Dragoș Galgoțiu. Tot la Teatrul Maghiar Cluj. Văzându-i noua montare, Sweeney Todd, diabolicul bărbier din Fleet Street, publicul va constata că nimic nu s-a schimbat, cel puțin în privința personalității regizorale, a mijloacelor sale de expresie, regăsibile până la clișeu. Același iconoclasm, aceeași aplecare spre expresionism. Nu constatăm vreo diferență în abordare față de acum șapte ani, decadența austro-ungară și mahalagismul de factură dickensiană beneficiind de un tratament în aceeași cheie, recognoscibilă până la rampa înclinată pe care o exhibau decorurile și atunci și acum.

Musicalul  nepereche

Sweeney Todd e un personaj al folclorului urban anglo-saxon. Musicalul  jucat acum la Teatrul Maghiar e una din acele montări care fac deliciul publicului atât pe Broadway, cât și în West End sau pe somptuoasele pacheboturi care-și permit să-și distreze pasagerii cu o asemenea producție ambițioasă. E un gen foarte pretențios, cere o cunoaștere a meseriei pe bune, calități vocale fără greș, dublate de abilități coregrafice în același registru. Pălăvrăgeala superficială a teatrului românesc se vădește, de cele mai multe ori, total descoperită în fața unor asemenea exigențe. Nu și în cazul trupei de la Teatrul Maghiar din Cluj Napoca, o trupă de elită, capabilă să joace în condiții care ar pune pe fugă alte companii de pe întinsul patriei noastre.

Dragoș Galgoțiu s-a ambiționat să facă posibil și în România ceea ce e posibil în locațiile mai sus amintite, ba chiar mai aproape de noi, în țara vecină și prietenă, Ungaria. E adevărat că în ultimul caz se manifestă și fuziunea cu vechea specie a estradei și operetei, în care spațiul ungar a excelat dintotdeauna- vezi Regina ceardașului  sau Petre ceparul. Publicul tradiționalist al Maghiarului, nu foarte răsfățat sub domnia lui Tompa Gábor, are posibilitatea unei conexiuni cu vechile și frumoasele timpuri când teatrul reprezenta acest gen cu o preponderență până la refuz. E și acesta unul din pariurile regizorului. În linii mari, un pariu reușit, dar garantat numai sub condiția ca montarea să se lucreze la Teatrul Maghiar din Cluj.

Citarea, între artă și cioacă

Genul proxim al libretului ar fi Opera de trei parale a lui Berthold Brecht. Nu sunt excluse nici sugestiile filmului mut gothic, citatele din Nosferatu sau Cabinetul doctorului Caligari  fiind recognoscibile în posturile vampirice și grima unor personaje ca Judecătorul Turpin (Biro Jozsef) sau a acolitului său, aprodul Beadle Bamford (Vata Loránd), ori în atitudinea contorsionată a unui Jonas Fogg (Balla Szabolcs). Spectacolul, deși impecabil pus în scenă, nu e fără de cusur, nu e numai „fibră”: are destule „burți”, adipozități, pasaje redundante- mai ales în scenele de grup, care tind, toate, spre o desfășurare stereotipă, repetitivă. Constrângerile genului fac să nu fie posibilă dezvoltarea coregrafică a originalului  din 1979; iar ideea de a impregna sala cu fum, întru reproducerea atmosferei de mahala londoneză din  secolul XIX e doar intoxicantă, în sensul propriu al cuvântului.

Dacă e să trasăm o paralelă cu la fel de muzicalul Gianni Schicchi, montat de Silviu Purcărete la același Teatrul Maghiar, tot acum șapte ani, putem spune că acela câștiga la capitolul coerență și omogenitate. Dar chiar și o comparație cu un alt musical, la fel de recent, Sweet Charity, pus în scenă de studenții clujeni la actorie (secția română, clasa Miklos Bács și Irina Wintze, promoția 2014), ori cu mai vechiul West Side Story (al promoției 2008) relevă un plus de prospețime și intimitate în favoarea studenților. O întrebare se pune: cât ar fi de actuală și de imediată pentru public povestea romanțată a unui bărbier criminal, care copiază parcursul de carieră făcut celebru de un Jack Spintecătorul? La asta, doar onoratul spectator poate să dea (și să-și dea) răspuns.

Performanța și truda

Ce rămâne? Prestația din nou excelentă a lui Viola Gábor (Sweeney Todd), năprasnic și melodios, stăpânind partea vocală de parcă ar fi fost toată viața anterioară cântăreț de operă. I-a dat o replică pe măsură Mrs. Lovett (Vindis Andrea), pe care antecedentele, versatilitatea și buna condiție a vocii o predestinează, parcă, unor roluri de musical. În foarte bună formă s-au dovedit Johanna (Ötvös Kinga) și Tobias Zdreanță (Laczko Vass Robert), protagoniștii unui superb duet, unul din momentele de vârf ale show-ului. Ne-a răsfățat din nou, cu o compoziție sulfuroasă, Biro Jozsef (Judecătorul Turpin), culminată în scena remușcării- cutremurătoare, chiar dacă e cântată; Vata Loránd (Aprodul Beadle Bamford) s-a dovedit încă odată o sinteză neliniștitoare între histrion și acrobat; foarte bună și credibilă e una dintre actrițele de generație nouă, promoție a secției maghiare din școala clujeană de actorie- Rita Sigmond (Cerșetoarea); în sfârșit, cu rolul bărbierului Pirelli, Farkas Loránd a reușit sublima performanță de a fura toate scenele în care a jucat, introducând comedia în mijlocul traumei, prin forța personalității sale actoricești. Și suntem siguri că ar fi furat tot spectacolul, dacă personajul său nu era ucis la timp (ce să-i faci, libretul!). Nu-l uităm tocmai pe raisonneur– Szücs Ervin- precis, tăios, vibrând ca o coardă, reușind să adune toată atenția publicului ca într-un pumn, obținând tăcere deplină într-o clipită, conducând corul cu o voință parcă de oțel.

Corul însuși a fost alcătuit într-o fericită fuziune dintre experiența unor consacrați precum Albert Csilla sau Sinko Ferenc și tinerețea proaspeților absolvenți ai sus amintitei secții maghiare de actorie a Facultății de Teatru și Televiziune, din rândul cărora i-am remarcat pe Biro Krisztina și pe Vatány Zsolt. Același cor e animat de energia studenților maghiari din anul 2 Actorie, cărora iată, Teatrul Maghiar le oferă șansa de a participa la un spectacol interesant și solicitant. E un prilej de a ne reaminti că studenții români la actorie au avut o șansă similară doar atunci când regizorul Chris Nedeea le-a oferit una (la spectacolul cu Biloxi Blues, montat la Național acum câțiva ani).

În concluzie, Sweeney Todd e un musical  foarte bine lucrat, care îi va captiva pe spectatorii ahtiați după subiecte mai gotice. Totodată, spectacolul restabilește legătura cu vechile performanțe ale operetei neaoșe, în care Teatrul Maghiar excela încă, prin anii ’80.

Foto: © Biro István