Spiritul apei

Spiritul apei

de Horaţiu Damian

L-am cunoscut pe inginerul Leonida Truţa în 2008. Scriam un reportaj despre Muzeul Apei, aşa că se impunea o discuţie cu persoana care îl înfiinţase. Nu dădeam pe-afară de entuziasm pentru că: 1) aspectele tehnice nu-mi sunt foarte dragi şi 2) mă aşteptam la o îngrămădire de oale şi ulcele similare cu recipientele de care se foloseau strămoașele când mergeau la fântână. Plus ceva instalaţii ruginite într-o sală prost luminată.

Prima impresie: un bătrân foarte vioi, sfătos, cu poftă de vorbă, plus coama de păr alb. Ce mai, brandul patriarhal. În mod vizibil îşi iubea meseria, ceea ce nu multă lume poate spune cu mâna pe inimă. Cu atât mai puţini lasă să se vadă asta. Că inginerul Truţa era pasionat de profesie a devenit clar de la primii paşi în Muzeu. Care nu era nici pe departe dărăpănătura afumată şi prost luminată din închipuirea mea.

Până la întâlnirea cu inginerul Leonida Truţa priveam conductele cu ochii fiecăruia: nişte ţevării probabil utile omului, dar nedemne de prea mare atenţie. Întâlnirea cu el m-a convertit: sunt convins că avea dreptate privind aceşti cilindri ca pe nişte lucrări de artă. Atunci când meritau. Conducta Vianini instalată prin 1931 în satul Sinuţa, viitorul cartier Zorilor, merita. Truţa mi-a demonstrat-o cu jurnalul de şantier, dezgropat din cine ştie ce arhivă, de unde reieşea cât de minuţios se făceau măsurătorile, cât de strict se refuzau acele materiale care la analize ieşeau cu cîţiva microni în plus. Cu ani în urmă, dăduse de urma conductei şi înlocuise un segment, pentru a putea aduce originalul în muzeu. Izolaţia din păr de cal, lucrată după o reţetă secretă, se păstra şi la 60 de ani după darea în folosinţă. Şi se poate vedea şi acuma, la segmentul de conductă din curtea Muzeului.

Omul nostru e numit veteran pentru că a lucrat în aceeaşi instituţie (Apă Canal Cluj- cu diferite denumiri, funcţie de regim) între 1956-1991. A parcurs diferite trepte ale carierei. Prin 1975 a suferit un prim şoc: un motor diesel de fabricaţie austriacă, ieșit din uzină în 1932, a fost dat la topit. Astăzi, după convertirea mea, datorată contactului cu acest sui generis spirit al apei, privind unica fotografie care s-a mai păstrat, pot spune că era un motor formidabil, iar curbele şi liniile sale îmi trezesc o plăcere de natură estetică. În schimb Leonida Truţa vorbea despre agregatul în speţă ca despre o culme a artei dieselistice, o capodoperă în rând cu vreo sculptură de Brâncuşi. Aşa încât pierderea trebuie să fi fost crunt resimţită.

De atunci a rămas personajul nostru cu ideea unui muzeu pentru salvarea a ceea ce este preţios. Şi-a urmat ideea cu fanatism vreme de 15 ani, până când Revoluţia l-a urcat în scaunul de director. Şi deşi nu a cocoşat respectivul scaun decât un an, a fost un an folosit eficient pentru a-şi materializa ţelul.

Ieri am aflat că inginerul Leonida Truţa a murit. Cunoscându-l doar puţin, simt un imens regret, poate nu atât pentru dânsul (şi-a trăit viaţa din plin şi cu folos) cât pentru noi, cei rămași. Chiar dacă puţini realizează ce am pierdut. Nu știu prea multe din activitatea profesională a inginerului Truţa, dar în mod clar suntem în prezenţa unuia din fericitele cazuri în care profesionistul îşi investeşte meseria cu o încărcătură spirituală, sustrăgându-se blazării cotidiene. Am aflat că era un globetrotter, că a ajuns şi la Polul Sud, că a vizitat o bună parte din lume. Iar vila sa cochetă şi biroul de lucru mărturiseau multe despre felul său gospodăresc de a fi.

Ce pot spune cu certitudine este că el a făcut imens pentru ca societatea să conştientizeze importanţa unei comori neglijate: patrimoniul istoric industrial. Într-o ţară în care am dat la topit locomotive cu aburi unicat în lume, unde am demolat un furnal de secol XVIII, la Reşiţa (şi încă în mod inutil), în care la fiecare demolare de uzină „comunistă” pierdem cu inconştienţă utilaje care ilustrează istoria ştiinţei şi tehnicii, Leonida Truţă a înfiinţat unul din cele mai vii muzee din zona Clujului, ba chiar din ţară. Într-o clădire istorică- veche Staţie de Pompare Floreşti, înfiinţată în 1882, renovată prin 1910-1911, cum mergi spre Gilău, la dreapta- Muzeul Apei strânge laolaltă- şi salvează!- documente, fotografii, utilaje, planuri, schiţe, artefacte, toate zugrăvind un tablou sinoptic al interacţiunii omului cu apa.

Muzeul, ca şi fratele său gestionat de Hidroelectrica la Someşul Rece, ar merita includerea sa în circuitul turistic, şi o riguroasă custodie de specialitate. Până acum, inginerul Truţa a fost cel mai inspirat ghid al aşezământului. De acum înainte, sper să fie menţinut măcar la acest nivel de amenajare, deşi momentan nu are un custode, ci este îngrijit de tehnicieni. Iar aceștia, se știe, au alte priorităţi.

Cât despre mine, pot spune că am avut privilegiul să-l cunosc pe Leonida Truţa. Impresia a fost suficient de puternică pentru ca să mă determine să fac un film cu dânsul. Filmul este terminat, probabil îl voi lansa în a doua parte a anului. De la acea întâlnire, am rămas cu un respect statornic pentru tehnică, pentru istoria ei, şi pentru încărcătura sa artistică. Acum ştiu că un utilaj poate fi apreciat, „gustat”, ca o operă de artă, mai ales dacă patina timpului i-a conferit acea nobleţe a vestigiului din alt ev. Şi de ce nu ar fi aşa? La urma urmei, înţelesul original al termenului „artă” e acela de „meşteşug”.

Sunt unul dintre privilegiaţii care au asistat la un ghidaj prin Muzeul Apei susţinut de Leonida Truţa. Era un spectacol în sine. Evolua, cu vocea sa timbrată şi coama de păr alb printre exponate, unele vechi de milenii, altele de secole, altele din realitatea noastră recentă. Mai încet sau mai repede, te pomeneai conştientizând acea dimensiune spirituală a apei, a respectului cu care trebuie s-o folosim, şi rămâneai cu acea viziune integrată despre ce însemnăm noi în raport cu apa.

Dumnezeu să-l odihnească!

Foto: © captură din filmul experimental Elementul 1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *