TIFF 2013. Poarta Raiului

HeavensGatesite

de Horațiu Damian

Ea nu se deschide spre un bordel, deși ziua de festival am comprimat-o din două surate diurne, care așa încep: la curve. Urmează o conferință megainteresantă și capodopera care a îngropat cinematograful american de artă.

Dama de companie/ Call Girl

Un thriller profesional făcut, Call Girl are toate ingredientele filmului comercial de calitate. În Suedia anilor ’70, miracolul suedez înflorește la umbra unei clase politice fornicatoare. Priapicii factori de putere locali nu-și pot ține organul în frâu. Organele de securitate încearcă să mușamalizeze, deoarece subordonarea politică o cere. Poliția, dimpotrivă, vrea să dezgroape morții din lupanar. De unde rivalitate interdepartamentală și toate celelalte.

De multă vreme îi suspectez pe cineaștii suedezi că inventează grozăvii demne de mafia columbiană, pe care le plasează fictiv în Scandinavia. Trăind într-o țară perfect organizată, realitatea nu-i prea ajută când e vorba de action. Nu poți ecraniza o poveste suedeză adevărată cu morți, așa cum nu poți vorbi de război civil în Elveția. Culmea ambiguității, Suedia e țara în care un prim-ministru și un ministru de externe au fost asasinați, de fiecare dată de un imigrant, pentru că se plimbau creanga prin Stockholm, fără gardă personală. Își fac de cap găștile de motocicliști și imigranții neintegrați. În rest, liniște și organizare.

Chiar bine realizat, filmul șchioapătă prin părțile lui esențiale. Cele două eroine sunt prea majore ca să le vezi în rol de minore exploatate sexual. Asul filajului moare spulberat de mașina „serviciilor”, deși filorii sunt antrenați să evalueze potențialele amenințări și să simtă pericolul. În rest, un policier suedez în stil ’70, care are măcar bunul simț să nu abuzeze de ABBA.

Conferința

Masterclass-ul ținut joi în cadrul Transilvania Talent Lab se clasează undeva printre cele mai interesante evenimente ale tuturor edițiilor de până acum. Adrian Enescu și Vasile Șirli, cei mai titrați compozitori ai muzicii de film din România momentului, și-au confruntat opiniile, au schimbat păreri cu auditoriul, au împărtășit din cele acumulate în câteva decenii de practicare a ocupației mai sus amintite. Două ore și ceva consistente, în care s-au analizat opțiuni, s-au contestat opinii, schimbul de energie desfășurându-se în ambele sensuri. Despre picturalitatea imaginii ca ferment al inspirației muzicale (Adrian Enescu); despre cele 99% transpirație, care aici se traduc prin „meserie”, adică știința de a compune în genuri și stiluri cât mai diferite (Vasile Șirli); despre folosirea echilibrată a muzicii; despre justificarea ei în film; despre necesitatea de a fi sigur pe opțiunile tale, chiar dacă mâine ele vor fi istorie; despre muzica sunetelor cotidiene. Acestea și multe altele au constituit miezul unei conferințe care ar fi meritat un public mult mai numeros și o imortalizare video.

Heaven’s Gate/ Poarta Raiului

Capodopera damnată a lui Michael Cimino s-a revelat în toată splendoarea celor 3 ore și 40 de minute ale sale. Un public răsfirat, cu unii spectatori în du-te-vino, a demonstrat că opusul nu e favoritul tuturor, chiar dacă reprezintă cel mai la îndemână exemplu al desăvârșirii cinematografice.

Versiunea restaurată de Criterion e varianta primă, lansată în toamna lui 1980 și retrasă la scurt timp, din voința regizorului însuși. Dacă face dreptate originalului, îl și trădează într-un punct esențial.

Directorul de imagine Vilmos Zsigmond și Michael Cimino imaginaseră un tratament al peliculei care să desatureze paleta cromatică, virând imaginea spre sepia, ca să dea, subliminal, senzația epocii, a distanțării în timp. În speță un bleach bypass, nu foarte diferit de Graphyscolor-ul românesc. Copia restaurată nu rămâne fidelă intenției creatoare: iarba se vede într-un verde crud, cerul e prea albastru, în general, senzația subtilă că vezi un film dinainte de film dispare. Pe alocuri, pista sonoră e ușor confuză, ca în scena absolvirii. Iar DCP-ul proiectat acum are pe alocuri o granulație deranjantă și inexplicabilă, de exemplu în secvența convoiului de refugiați.

Dincolo de aspectele tehnice, mamutul are și pasuri la ofsaid. Cearta între cei doi imigranți, în timpul luptei de cocoși, tinde să fie repetitivă, capitolul penultim vine ca din alt film. Dar întregul confirmă că vedem un moment rar al cinematografului. Fiecare secvență, fiecare cadru au fost lucrate cu minuție artizanală, tinzând spre manie: la o săptămână de la start filmările aveau o întârziere de cinci zile, iar materialul utilizabil era de abia trei minute. Realizăm cât de nedrepte au fost cronicile timpului- filmul are actorie de bună calitate, și în rolurile principale și la secundari. Ceea ce Cimino și-a propus, a reușit: o imensă frescă a unui moment istoric, atent compusă din imagini cu consistență de icoane ale Vestului sălbatic. Povestea realizării sale o puteți urmări, într-un bun documentar, aici și în episoadele următoare, pe You Tube. Colapsul financiar al filmul a oferit un bun pretext pentru strângerea șurubului. În general, este văzut ca momentul decapitării cinematografului de artă american.

Înfrângerea lui von Stroheim s-a numit Greed. A lui Cimino se cheamă Poarta Raiului. În cazul ultimului putem spune cu sufletul împăcat că înfrângerea valorează cât o victorie.

Foto: © Heaven’s Gate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *