TIFF nr. 4: Ladies and Gentlemen, Balabanov

de Horațiu Damian

Vom avea ce vedea, mi-am spus. Și n-am fost lăsat baltă. Ba se poate spune că abia de azi ne-am scufundat cu adevărat în spiritul TIFF.

Băiatul care-și mânca sperma

Oficial titlul sună Băiatul care mânca hrană pentru păsări/ To agori troi to fagitou tou pouliou. Dar ambele titluri s-ar potrivi la fel de bine, unde mai pui că primul șochează mai tare, deci se pretează mai bine promovării. Oricum, dieta băiatului în discuție cuprinde ambele articole. E Grecia, e criză, e foame. Fiecare face ce poate. No money, no woman, no problem. Așa că, după o ședință de giugiulit bârzoiul (ca să-l parafrazez pe cel mai iubit clujean), sesiune filmată în gros plan da capo al fine, băiatul din titlu nu-și risipește aiurea lichidul seminal. Dimpotrivă, e strângător. Pentru că, repetăm, e criză, iar oamenii mor de foame, cum ar zice un fost premier român. Iar băiatul a interiorizat emisiunile de supraviețuire de pe Discovery și folosește toate resursele pe care hazardul i le servește pe tavă (sau în palmă, după cum se nimerește).

De la primele cadre am exclamat, în forul interior: Oleg Mutu! Dar nu era el, în schimb vedeam aceleași imagini sincopate, aceeași iluzie de neprofesionalism bine strunit, aceeași vizualitate care-ți obosește ochii după un sfert de oră. Se confirmă încă odată, dacă mai era nevoie, că estetica de Nou Val Românesc veștejește până și subiectele bune, făcându-le plictisitoare. Povestea e prea ostentativă, prea ți se bagă degetele în ochi, ca să fii convins. O înșiruire de momente banale, cotidiene, nici o sugestie că regizorul sau altcineva din echipa de filmare ar ști de elipse, de comprimarea timpului filmic prin montaj, nici un semn că le-ar păsa, de public, de film sau de orice altceva în afară de autismul lor autoindus, care este și al personajului. Un film sordid ca o labă tristă- ce omagiu mai plenar adus Noului Val Românesc!

Opiniem că o asemenea ocazie nu poate fi și nu va fi ratată. De aceea putem să ne așteptăm ca filmul să radă toate premiile puse în joc, sau cel puțin Marele Premiu, pentru cel mai bun film. Și dacă nu, premiul pentru cel mai bun regizor, pentru cel mai bun actor în rol principal, și neapărat pentru cea mai bună imagine. În competiție sau înafara ei, ce mai contează!

Și eu/ Ia tojîi haciu

Ultimul film semnat de Alexei Balabanov chiar este ultimul, regizorul decedând luna trecută, în urma unui atac de cord. Cine spune că filmul nu are legătură cu Tarkovski și Călăuza înseamnă că l-a văzut degeaba. Pentru că Balabanov asta face, o pastișă tragică la Stalker. Sau o comedie pesimistă, dacă preferați, despre căutarea fericirii. Despre necredinciosul care vrea să creadă, pentru că golul din suflet i-o cere.

Balabanov nu iubește filosofia gratuită. Nu-l bântuie spiritualitatea livrescă. Ia tojîi haciu e un road movie bine făcut, pe care synopsis-ul din programele festivalului îl rezumă foarte bine. Dacă vrem, la o a doua sau a treia vizionare, putem să ne punem întrebări filosofice, căutând în narațiune ceea ce nu are, văzând chestii care nu sunt acolo, sau poate că sunt, dar în alt film (Stalker, de ce nu?). Pe moment să luăm pelicula așa cum este. Și să ne gândim că, după Cargo 200 și Fochistul, Și eu reprezintă cea mai potrivită încununare. La urma urmei, câți regizori nu și-au trăit vârsta a treia ca pe epoca deplinei penibilități artistice? Cu atât mai mult cu cât Și eu nu reprezintă un progres față de Fochistul, dimpotrivă. Iar de sub paravanul orbitor al trendismului răsar colții manierismului și repetiției, care, în acest caz, nu e mama învățăturii.

Mai poate fi văzut joi, 6 Iunie, de la ora 22,00, la Cinema City.

© Ia tojîi haciu