TIFFinal: Cea mai frumoasă poveste la TIFF

de Horaţiu Damian

Tot ce e bun se termină până la urmă. Oricărui lucru frumos trebuie să-i pui punct. Tocmai ca să rămână frumos. TIFF 2012 e în amurg. Starea aceea specială din timpul festivalului se cere stinsă cu o poveste: relatarea celei mai frumoase amintiri din festival. Amintirile sunt singurele care ne rămân cu adevărat, durabile în imaterialitatea lor. Şi, har Domnului, ediţia de anul ăsta a fost darnică.

…ar putea fi povestea nopţii din Piaţa Unirii. La Sud de oraş, un cumulonimbus gigantic se lăsa brăzdat de furtună şi arcuri voltaice. La Nord de oraş, frate-su îl imita, tunând şi fulgerând. Un al treilea front de furtună se apropia impetuos dinspre Est. Oraş înconjurat de furtună. În piaţă, la colţul fostei Librării a Universităţii, doi tineri, El şi Ea, valsau fără griji, pentru că Odiseea lui Stanley Kubrick ajunsese la scena baletului spaţial.

…ar putea fi proiecţia sub stelele Institutului Francez. Un documentar despre filmele lui Stanley Kubrick. Să ajungi la momentul când vine vorba despre aceeași peliculă- 2001. Odiseea Spaţială. Şi pe deasupra să treacă Staţia Spaţială Internaţională, de la Vest-Nord-Vest la Est-Sud-Est. Apoi să vezi imagini despre proiectarea decorurilor pentru Artificial Intelligence. Şi să realizezi că ai avut acele schiţe, despre care vorbește documentarul, în faţa ochilor, cu câteva ore înainte, chiar într-o cafenea din orăşelul tău.

…ar putea fi minutul dinaintea proiecţiei la Gasland. Două bătrâne americane depănau amintiri din tinereţea lor hippiotă. Care, după cantitatea de păr alb, trebuie să fi fost cândva prin preajma Woodstock-ului (ăla original). Nu-i frumos să tragi cu urechea, dar fără voie am aflat că prietenii lor, toţi nişte veterani hippioţi, se pregăteau să formeze un stat propriu, mai boem aşa, undeva prin Oregon. Ba chiar urmau să bată monedă proprie, „our own currency, you know”. Mi-am zis: „Iată două băbăciuni consecvente”.

… ar putea fi după-amiaza ploioasă la TIFF Lounge, în piața centrală, așezat pe perne în faţa lui Claude Lelouch în carne şi oase. Am avut acelaşi sentiment aşteptând la o zebră alături de Andrei Şerban.

Dar nu. Cea mai frumoasă poveste personală datează de pe vremea lui TIFF 2007.

Era aşteptat Restul e tăcere. Vine, nu vine, naiba ştie. Ba n-a terminat Nae Caranfil mixajul de sunet, ba nu s-au pus efectele vizuale, undeva la Belgrad. Seara, după ora 10, am aflat că se dă filmul. Mi-a spus-o un ciclist pedalând spre Republica (încă nu devenise unicul cinematograf din lume care poartă numele unei personalităţi în viaţă). Am ajuns acolo, sperând că va fi o proiecţie aerisită (vestea difuzase din gură-n gură, era deja 11 seara). Am intrat în imensa sală de proiecţie, şi am găsit unul din ultimele locuri libere, la o margine. Am fost norocos, următorii au ajuns să stea 3 pe un loc, pe trepte şi pe intervale, fără să-i pun la socoteală pe cei rămaşi în picioare, undeva prin spate.

S-a dovedit una dintre acele nopţi de legendă, care fac deliciul scriitorilor de film atunci când vorbesc de magia cinematografului. Se propagase în aer o electricitate cum n-am mai simţit de la o proiecţie a Călăuzei lui Tarkovski, la Arta, demult. Plutea un sentiment al aşteptării, o certitudine că vom fi martorii a ceva deosebit

A fost singurul film, din câte ştiu, la care s-a aplaudat până şi genericul. Noi, publicul, câteva mii, râdeam ca un singur om, gustam fiecare poantă, prevedeam ce avea să urmeze, cu un al şaselea simţ filmic, care în aceea seară era al nostru, al tuturor. S-a dovedit că filmul uneşte, chiar dacă vremelnic. Simţul publicului a fost infailibil: am avut parte de o noapte deosebită, de cel mai bun rol de compoziţie în filmul românesc de după 1989 (Ovidiu Niculescu) şi de un excelent film despre film.

În circuitul festivalier, Restul e tăcere nu s-a bucurat de cine ştie ce atenţie. Dar cred că verdictul corect l-a dat publicul, în noaptea aceea caldă, la TIFF…

Foto: © Jakab Benke Nándor