Triumful analfabetismului

de Horațiu Damian

Pentru neamul prost cel mai bun film nu e Citizen Kane și nici Raging Bull. Nu. E înregistrarea video care-l suprinde pe respectivul neam prost în prim plan, cu gura căscată, mestecând dizgrațios un dumicat la cheful dat subordonaților, care-l urmăresc cu slugarnică admirație. Ori acel clip care prinde momentul căzăturii de om beat sub masă, la vreo nuntă. Sau ciupitura porcească pe fundul vreunei chelnerițe. Momente din astea, neamul prost le caută cu preferință. Pe lângă memoria magnetică mai e dornic de ceva, neamul prost: de imortalizare în marmură.

Contraste

Străbunicul meu din partea mamei a fost conductor de locomotivă sub Imperiul Austro-Ungar. Făcea curse din Serbia până în Germania, din Italia în Rusia. Vorbea vreo 5-6 limbi înafara celei materne: cerințele serviciului. La un moment dat, conducerea căilor ferate imperiale, luând în considerare modul în care-și făcea meseria, i-a decernat un ceas de aur. Orologiul acela și-a făcut cu prisosință datoria peste decenii, după 1952, când stabilizarea a topit toate economiile familiei. Ceasul acela i-a scos din foame, pentru moment, pe mama, pe atunci o fetiță, și pe ai ei. Habar n-am în mâinile cui a ajuns. Pe urmă, prin 1958 autoritățile au realizat nedreptatea făcută moșului prin calcularea greșită a pensiei de mizerie. I-au mărit substanțial stipendia, însă numai pentru viitor, fără a repara ceva din nedreptatea și privațiunile trecutului. De bucurie, străbunicul a făcut un atac de apoplexie și s-a dus.

Bunicul meu dinspre tată a fost cheferist. Șef de echipă, cantonier, picher. Cu zece copii nu-ți permiteai să uiți de disciplină. Așa că tatăl meu a cunoscut din cea mai autorizată sursă ce înseamnă a doua armată a țării. Care de multe ori era prima.

Ceea ce strămoșii mei înțelegeau de la sine (spre deosebire de unii urmași de azi) era că sunt verigi într-un lanț neîntrerupt. Existența lor, profesia lor, cariera lor nu căpăta consistență, relevanță decât raportat la șirul infinit al celorlalți anonimi, meseriași ai căilor ferate, cei care pe atunci (O, tempora!) făceau ca trenul să fie sinonim cu ora exactă.

Gaura neagră a ignoranței

De-a lungul istoriei sale omenirea a schimbat vectorii progresului și ai civilizației. În preistorie erau focul și roata. Sub Imperiul Roman- drumurile. În Evul Mediu- corabia, călătoriile pe mare, noile continente. Pentru timpurile moderne progresul a însemnat calea ferată.

Clădirea Gării din Cluj este opera de artă ignorată de toți. Călătorii grăbiți n-au timp s-o admire, cu semnele ei masonice, cu liniile ei armonioase. Față de omoloaga din orașul sudafrican Klerksdorp, inaugurată în 1897, a noastră e cu 5 ani mai recentă. Și e mai mare și mai frumoasă.

Pe lângă ea, cineva a avut inspirația să aducă o locomotivă Malaxa, din seria 150.000. Ca reminder despre ce am fi putut fi ca nație, dacă nu degeneram până la situația jalnică de azi. Însă lângă biroul șefului de gară tronează rușinea din fotografie.

Ca să putem aprecia dimensiunea insultei trebuie să ne amintim că orașul Cluj era o somnolentă așezare nobiliară. Înființarea gării a trezit burgul la viață. Dezvoltarea a sosit aici, ca în multe alte locuri, adusă pe roți de tren. Să observăm: întâi a fost gara, de prin 1870-1871. Abia pe urmă a venit Universitatea (strămoașa celei de azi; pe atunci purta numele împăratului austro-ungar Franz Josef).

Și totuși, pe placa de marmură de la intrarea în gară toți acești ani plutesc în nebulos. Nu știm, nu cunoaștem. Gara asta o fi funcționat fără șefi. Toți făceau în ea ce le tăia capul. Pentru mai bine de jumătate din existența ei, Gara Cluj a fost sat fără câini, dacă e să credem placa mincinoasă. Dintr-o lovitură au fost eliminați toți cei care au condus căile ferate locale de la înființare și până la 1918, apoi între 1940 și 1944. Ei erau unguri și germani.

Monument de cultură și artă

N-au scăpat de furia inculturii agresive nici șefii de gară dintre 1918 și 1940. Aceștia erau români. Nu exclud, în circumstanțele dintre decembrie 1918 și primele luni ale lui 1919 (greve, bolșevism, amenințări manu militari și altele) ca funcția s-o fi ocupat vreun ofițer al Armatei Române. După cum, în interregnul tulbure dintre octombrie 1944 și martie 1945 nodul de cale ferată să fi fost condus de un colonel al Armatei Roșii. Nu contează. Un pomelnic trebuie să fie un fapt de cultură. El trebuie să ignore subiectivismele, patimile, părtinirile. Sine ira et studio spunea marele istoric Tacitus, acum aproape 2000 de ani. Aici e necesară obiectivitatea rece. Pentru că ne putem pune problema și privind dintr-un alt unghi: oare cum s-ar simți comanditarul plăcii dacă cei care ne vor urma vor trece, la rândul lor, în neant perioada 1945- 2014?

Necunoașterea nu era de neînvins. În primul rând, marea arhivă a CFR de la Turnu Roșu posedă suficiente documente despre cei care au condus aici în interbelic. Apoi, căile ferate maghiare- MAV- ar fi putut completa eventualele pete albe. Există istorici în Cluj care, în termen de un an, puteau scrie o monografie completă a instituției, cu lista neștirbită a conducătorilor ei. Numele lui Gaál György îmi vine în minte, la o primă strigare. Atunci s-ar fi dezvelit un monument complet și exact. Ar fi fost un fapt de cultură în adevăratul sens al cuvântului.

În stadiul actual, ceea ce ni se oferă este o mizerie nedemnă. Mai mult, este un act de vandalism al  unei clădiri monument istoric. Prin caracterul ei limitativ, prin felul în care impune un sfârșit al istoriei pentru obiectivul în speță concurent cu mandatul comanditarului, placa de marmură ne trimite la mania imortalizării epigrafice de care vorbeam la începutul articolului.

Foto: © Agerkult