Un alt fel de Enescu
de Horațiu Damian
Începe, flamboiantă și conștientă de sine, excentrică și vitală, dionisiacă revărsare de bucurie. Thalassa, Thalassa, piesa din filmul omonim, topindu-și liniile melodice într-o retortă a fuziunii, unde toate sunetele au drept de cetate și se așează armonios în partitură. De unde, din ce straturi ale subconștientului au spart ele pojghița rezistenței la frumos pentru a se impune urechilor noastre? Să rămână asta un mister. Orchestra de corzi, violoncelul, vocea și ce mai e pe acolo (un sintetizator, poate un blockflöte) se amalgamează șocant pentru auzul prozaic. Rezultatul trebuie ascultat pentru a fi crezut. Nu e neapărat ceea ce pare la o primă audiție: exprimă și ambivalența, ba chiar ambiguitatea. Poate reprezenta tot ce am scris mai sus, după cum la fel de bine se constituie în contrapunctul, semnul de exclamare în tranziția de la bine la mai rău.
Aș fi putut începe cu Femeia visurilor. Dacă Loredana Groza și-ar lua în serios condiția de artist, piesa respectivă ar constitui piatra unghiulară într-un top 3 de elită al repertoriului său, alături de Bună seara, iubite, și O fată singură-n noapte. Așa, rămâne să ne lăsăm încântați de ceea ce ni se dezvăluie pe CD. Nu uităm nici un moment că „încântare” este cognat cu incantatio, întru dimensiunea religioasă, epurată de orice fundamentalism, a muzicii. Să mai adăugăm că versiunea instrumentală a piesei sună la fel de bine, evoluând spre un triumf golit de fanfaronadă, peste orice adversitate.
Princeps fără parteneri
Că tot vorbim de adversități: ele nu au lipsit. Scriu aici despre piesele primului album de muzică de film editat vreodată în România: Invisible movies. Incredibil, la peste un secol de la primele producții autohtone, nici măcar dezvoltarea megalomanică a industriei de profil sub comunism nu a debușat într-o evoluție logică, necesară, civilizațională- albume cu muzică de film. De aceea, ziua de azi să rămână doar apanajul pozitivului. Pentru că e un prilej de bucurie. De jubilație. Autorul muzicii: Adrian Enescu. I-am spune un român de elită. Dar de ce să fim reducționiști? Patria oricărui mare creator este lumea întreagă. Adrian Enescu îi face cinste, și ne face și nouă cinste prin faptul trăirii sale pe acest pământ.
Nu căutați encomiasticul în această simplă constatare. Lucrurilor trebuie să le spui pe nume, cu sânge rece, atunci când e cazul. E de ajuns să ascultați o producție recentă, Chira, Chiralina, ca să vă convingeți. Pe un fundament de pizzicato-uri ale orchestrei de corzi, vioara își dezvoltă nestingherită, liberă și reflexivă, partitura care te îndeamnă la gândire, la reflecție- ca și întregul album, dealtfel. Ce altă dovadă mai bună a unei realizări de clasă?
Acoperire pentru afirmațiile de mai sus ar aduce și Pepe și Fifi (I). Corul de rythm & blues în fuziune cu solo-ul de saxofon, balansate de contrapunctul energic sculptează, din sunete, un decor de science-fiction urban și distopic, întunecat și ploios. El nu a fost turnat încă, decât poate în retortele secrete din care compozitorul își combină fantezist cocktailurile sonore. Pepe și Fifi (II) aduce omagiu tensiunii, îndoielii, omului care știe că nu certitudinea suficientă, ci semnul întrebării e pașaportul indispensabil spre condiția umană.
Filmele imaginației
Și aici se relevă clou-ul albumului. Pionier al muzicii eletronice românești, Adrian Enescu a compus coloana sonoră la peste 65 de filme. Nu punem la socoteală aici piesele solistice, nici compozițiile pentru teatru, după cum nu le discutăm nici pe cele de jazz pur. Filmul românesc și-a trădat adeseori compozitorul: în prea multe cazuri (de fapt în cam toate) muzica este net superioară harului cinematografic în eclipsă prelungită al regizorilor. O notă proastă pentru școala românească de regie, sau, dimpotrivă, una bună pentru compozitor, ea exprimă o realitate. Care ne obligă să ne supunem invitației sale: să pornim într-o aventură auditivă, să ascultăm muzica de pe acest album fără prejudecata filmelor pentru care a fost compusă (și ale căror titluri coincid, spre a risipi orice dificultate în identificare).
Odată șocul risipit, debarasați de zgura conjuncturală a racordului cu pelicule știute și neplăcute, la a doua sau a treia audiție, descoperim un extraordinar fenomen: sunetele construiesc în mintea ascultătorului universul vizual al unor pelicule pe care fiecare din noi le turnăm în studiourile cinematografice ale minții. Sunt filme pe care lipsa de har a școlii noastre cinematografice le-a zădărnicit, dar pe care sufletul omenesc, în conjucție cu vraja muzicii, le face posibile. Dacă instructorul lui Prunariu ajungea la abstractizarea ideii de zbor, dacă am întâlnit aceeași gândire la instructorul meu de parapantă, haideți să aplicăm metoda și muzicilor de față. Să le punem între verticalele valorii absolute, să le ascultăm nehandicapați de contextul lor istoric (deși tentația e mare) sau de cinefilie (care în cazul de față e mai degrabă un balast). De acum și titlul albumului, Invisible movies, devine clar. Sunt filmele pe care fiecare din noi le poate face, ascultând această muzică, în mintea și sufletul nostru. N-au avut încă premiera. Sunt nevăzutele filme ale preavizibililor oameni. Ele vor fi diferite, așa cum fiecare din noi suntem deosebiți față de ceilalți. Ce încântătoare poate fi diversitatea!
Albumul e generos, de o bogăție nemaiîntâlnită în ziua de azi- 26 de piese. O fracțiune a creației enesciene, care mai poate dezvălui alte și plăcute surprize în viitor. Unele muzici își relevă afinitatea cu vâna hollywoodiană, atât de dragă unui emul minor care semnează filmul pentru care au fost compuse (Mircea I, II & III). Septembrie I și II se află sub semnul conjuncturalului, al unei redresări de ultim moment. Partitura de pian din Râul care urcă muntele salvează ce se mai poate din însăilarea obișnuită în cinematografia de serviciu.
Bucuria pură a lui Enescu
Dar ne împărtășim și din povestea liniei vocale a Umbrelor soarelui. Prin 1995 a devenit parte dintr-o orchestrație complexă și somptuoasă- piesa Tokio, scrisă pentru o producție australiană. Compoziția de pe CD, epurată, redusă la esențe, transformă vocea într-un semn, o invocație, etern universală deoarece nelimitată de bariera limbii. În schimb Hotel de lux, după un deconcertat intro liturgic, debușează într-o schiță a candorii și ingenuității, înșelătoare fiindcă trebuie să fim mereu conștienți de predispoziția pentru ambivalență a compozitorului.
„Am învățat și învăț să inventez muzica. De fapt adun sunete pe care încerc să le îmbin cît mai bine. Apoi caut o sfoară, subțire sau groasă, colorată sau uni și iau toate sunetele și le pun într-o ordine anume.
Jocul cu mărgelele de sticlă. Asta este de fapt muzica.“
(Adrian Enescu).
Ce ilustrație mai bună a spuselor de mai sus decât cortina sonoră a emisiunii Travelling circular ! Și ce vremuri erau altădată! Televiziunea Română chiar mai făcea emisiuni, deși bunul simț de a indica în generic cine e autorul muzicii nu și l-a apropriat niciodată. Elegantă, intimă, citadină, compoziția te îmbie la discuție, îți deschide apetitul pentru controversa purtată în termenii urbanității. În schimb Bietul Ioanide ascunde în interstițiile unei orchestrații savante toată îndoiala unui destin, individual sau național, mereu pus sub semnul întrebării.
Neîmplinita apoteoză
Și deși drăcușorul conexiunilor ne dă ghes, nu-l vom lăsa să ne stăpânească. Dar nu putem să ne împiedicăm unele reflecții despre șansele irosite ale nației din care facem parte, ascultând muzica crepusculară, de apus de soare, din Eu sunt Adam– pictând prin sunete fresca unei străduțe cum numai în Bucureștii de altădată găseai, mărginită de căsuțe nostalgice și povești pe măsură; o senzație și o undă de regret care te însoțesc obsesiv și în acordurile din Domnișoara Cristina.
Unele muzici au avut dintru început rolul de a face întregul mai pasabil, de a îndulci hapul (și hopul!). Pruncul, petrolul și ardelenii metamorfozează în engleză tradiționalul Muceniță cu bujori. Adela este scris în registrul romanței operetistice. Hanul dintre dealuri pune muzica disco în slujba poveștii de epocă. Flori de gheață își îndeplinește cu brio sarcina de Salvamar și Salvamont, în cumul de funcții provocat de culpa regizorală. Second hand e tensionat, nevrotic, alert, bref – actual. Dacă în alte linii melodice dominanta este una crepusculară, în Sfârșitul nopții găsim justificarea aurorală a titlului.
Iar aventura prin luxurianța albumului continuă. Cu Faleze de nisip, muzică impasibilă, neiertătoare, rece. Cu acel superb imn al unei Renașteri atemporale și anistorice- când dubitativ, când suprem îndrăzneț- Concurs. Cu Pas în doi, care te face să regreți că nu s-a filmat încă science-fiction -ul sumbru și tensionat care să-l merite. Pe disc se poate asculta o variantă diferită de cea din deschiderea filmului. Acolo, în secțiunea mediană a piesei se insinua o temă a melancoliei, reluată apoi de sine stătător într-una din secvențele peliculei.
Părăsind fantomaticul joc al versiunilor, observăm că avem și aici, ca în orice film bun, spațiu și acțiune extracadru. Ele se materializează în tezaurul sonor pe care artistul l-a creat în timp, și din care acest album e doar un mic fragment. Cândva un scriitor muzical dăruit cu har va analiza, minuțios și aplicat, diferitele perioade ale creației lui Adrian Enescu, comparând variantele de piese, evidențiind temele și motivele recurente. Până atunci să ne bucurăm de acest extraordinar album. Într-o societate a consumului, să spunem că avem aici un produs de elită. Practic, una din puținele realizări de vârf din acestă țară, aptă să stea alături de corespondentele sale mondiale. Un produs de lux, însă deloc inaccesibil, pe care îl asimilezi la fel cum o faci cu paharul de vin bun, cu ediția princeps, sau cu un tablou de maestru. Experiența presupune să te apropii de Invisible movies cu respectul datorat unei seri la filarmonică. Însă odată ajuns la capătul fabuloasei revărsări sonore vei înțelege că nu ai nici un motiv de regret.
Leave a Reply