Undeva la Palilula

de Horaţiu Damian

Migraţia regizorilor de teatru spre film a dat, câteodată, rezultate interesante. Nu trebuie să recurg la exemple externe gen Sam Mendes ori Ingmar Bergman. Liviu Ciulei a realizat trei dintre cele mai importante filme ale cinematografiei româneşti. Gabor Tompa şi-a făcut debutul, prin 1998, cu notabila Apărare chinezească. Acum iată-l şi pe Silviu Purcărete făcând pasul decisiv spre ecranul mare.

Undeva la Palilula adoptă o formulă pe care eu aş denumi-o teatru-film. E o cale pe care au păşit regizori de calitate precum Ettore Scola, Rainer Werner Fassbinder, fraţii Quay, Serghei Paradjanov, Jancso Miklos sau Lars von Trier. Reţeta presupune adoptarea unei estetici teatralizante, care nu se confundă cu expresionismul, dar nici nu-l exclude. În cazul de faţă, suntem proiectaţi într-un comunism suprarealist generat de imaginaţia luxuriantă a lui Silviu Purcărete.

Andrei Tarkovski împărţea regizorii de film în două categorii: cei care vor să reproducă realitatea şi cei care creează o realitate a lor, o lume proprie. Pe cei din a doua categorie îi numea poeţi. Într-un asemenea înţeles îl putem include și pe Silviu Purcărete. Iar lumea sa total ireală are mai mult adevăr în ea decât multe producţii gen „felia de viaţă”.

La vederea primelor cadre mi-a venit să strig: „În sfârşit, altceva!”. Sau, ca să parafrazez un titlu de cronică cinematografică de acu’ 45 de ani „un aer proaspăt adie dinspre Palilula”. Pentru că, după traversarea deşertului prin care ne-a trecut hiperrealismul românesc, am descoperit, cu plăcere, un regizor care poate alcătui fraze filmice complexe. Şi care nu se mulţumeşte cu propoziţii la limita retardului, gen „Ana are mere”, „Nana face caca”, şi altele care par deliciul unei anumite critici.

E meritul producătorilor Tudor şi Oana Giurgiu că au curajul de a promova o nouă direcţie în filmul românesc. Nu este rău Noul Val, atâta vreme cât nu devine dogmă unică în cinematografia românească. Pelicula de faţă poate fi pasul decisiv spre o diversitate stilistică benefică în orice industrie de profil.

Feţe noi

Cea mai plăcută surpriză o constituie actorii. Dacă aceia consacraţi în film, precum George Mihăiţă sau Răzvan Vasilescu dau satisfacţie, ca de obicei, nici debutanţii nu se fac de ruşine. Dimény Áron (actor al Teatrului Maghiar din Cluj) face tranziţia spre ecran cu uşurinţă şi eleganţă, demonstrând o fotogenie aparte, care sper să fie valorificată şi în alte pelicule.

Ofelia Popii manevrează cinematografic un personaj ataşant, care îţi captează atenţia şi dacă nu vrei. Constantin Chiriac se simte foarte bine bine în pielea unui secretar BOB, iar Sorin Leoveanu ne surprinde cu o partitură convingătoare şi curăţată de unele manierisme moştenite de pe vremea legendarului Hamlet (regia Vlad Mugur, Teatrul Naţional din Cluj, 2000).

Prestaţia actorilor este, dealtfel, marele câştig al filmului, şi elementul cel mai atractiv din întreg.

Minusurile

Undeva după primele 60 de minute devine foarte clar că nu există vreo concepţie clară în ce priveşte cursul acţiunii. Silviu Purcărete s-a consacrat ca un maestru al teatrului de imagine, o abordare cu anumite valenţe cinematografice prin ea însăşi. Practic, aceasta se traduce, şi pe scenă şi pe ecran, în triumful absolut al formei asupra fondului. Acesta din urmă e sublim, cum ar spune cineva, dar lipseşte cu desăvârşire.

Ca atare, filmul avansează prin momente de atracţie supralicitate, toate la tensiune maximă, toate de spectaculozitate maximă, fără contrapunct, fără evoluţie. Linearitatea se traduce prin repetiţii care ajung, spre minutul 90 să plictisească (la un film suprarealist!).

Încât sfârşitul este aşteptat ca o izbăvire, şi chiar vine, după câteva finaluri false şi exasperante. Nu am să deconspir The End-ul. Doar voi spune că îmi aminteşte de o poezioară pe care mi-o recita un coleg de şcoală primară, şi care suna cam aşa:

Afară-i frig şi înnorat
În sobă arde mama
În baie tata-i spânzurat
Copiii gâtul şi-au tăiat
Cu lama.

Foto: © Undeva la Palilula