Văduva și zburdalnicii

Karnyone

de Horațiu Damian

Veacul al XVIII-lea a fost mult mai experimental decât am fi tentați să credem. Atunci își publica Swift fantasmagoriile cu șpil, atunci își scria contele Potoțki Manuscrisul găsit la Saragosa. Choderlos de Laclos își țesea legăturile primejdioase în vreme ce un divin marchiz dinamita toate convențiile respectabilității. În Lemberg, un supus al Imperiului Habsburgic își câștiga pâinea cenzurând lucrările eventual primejdioase. În timpul liber compunea Țiganiada, o minunăție de excentricitate post-modernistă în versuri, care, culmea, ajunge și ea victimă în egală măsură a neșansei, dar și a cenzurii. Respectivul autor se numea Ioan Budai Deleanu.

Iar în spațiul de limbă maghiară își scria operele Csokonai Vitéy Mihály. Una dintre ele, Karnyóné, se încadrează perfect în sarabanda creativă a veacului care a văzut prăbușindu-se o monarhie și prinzând viață o republică. Ca să cataloghezi Văduva Karnyó în vreun fel ar trebui să vezi piesa jucată sau s-o citești. Poți s-o atribui teatrului excentric, după cum ai și dreptul să vezi în ea anticiparea curentului absurd. Dincolo de asta, te provoacă încontinuu limba folosită, care îți cere o atenție mereu trează pentru decriptare, ca să nu mai vorbim că nici întorsăturile acțiunii nu-ți dau pace. E o provocare, expresionistă i-am spune, dar știind că lumea nu constă din etichete- ne abținem.

În 1976, legenda vie care a fost Kovács Ildiko regiza primul spectacol cu Văduva în chestiune, la Teatrul de Păpuși. Ar merita scrisă o carte despre acea montare legendară, fuziune de actori, păpuși, lumini, umbre, scamatorii și ironie fină. Rotindu-mi privirile prin sala Teatrului Maghiar, nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la spectatorii mai vîrstnici- mulți se bucuraseră de șansa vizionării prestigiosului înaintaș, iar acum urmau să facă și inevitabila comparație.

În munca regizorului Keresztes Attila, dar și a distribuției, s-a simțit grija, aș zice chiar preocuparea de a nu trăda măreția sursei literare. Toți au vrut să fie la înălțimea momentului, fideli misiunii culturale impuse de spectacolul Văduva Karnyó și cei doi zburdalnici. Hatházi András (Lipittlotty) ne-a tratat cu încă un apogeu al inventivității personale, catalizator de bună dispoziție și comandant al sentimentului general. Bogdán Zsolt (Tipptopp) s-a jucat cu grotescul cum a vrut el. Biró József a jucat o văduvă capricioasă, nevrotică, mereu la granița crizei de nervi, mereu adus(ă) în situații limită de libidoul prea zburdalnic. Váta Loránd (Samu) a demostrat că retardul mintal nu exclude constorsionismul cel mai neașteptat. Dimény Áron ( Lázár), Kántor Melinda (Boris), Balla Szabolcs (însuși Karnyó, cauza văduviei, coborît din ramă și mișcându-se ca nou, după aproape un spectacol de imobilitate relativă), Laczkó Vass Róbert (Csokonai însuși, în costum diszmagyar) și-au propus să fie spirtul, sarea și piperul spectacolului. Au reușit.

S-a jucat pe scenă și în sală, pe coridoare și în loje, cu exuberanță și extravaganță. Improvizația controlată și-a tras partea leului, și nici scenografia nevropată (Fodor Viola), amestec de baroc schizoid și demodare elevată, nu a trădat spiritul de guignol  în care s-au metamorfozat personajele. A venit și timpul glumelor pe care doar cunoscătorii le pot înțelege. Sala a înțeles perfect totul și a savurat momentele.

Singura observație ar fi că, vrând să-l facă pe Csokonai contemporanul nostru, atât regizorul cât și actorii s-au trezit în postura de a supralicita. De unde unele pasaje ce par forțate în suprarealismul lor. Plus momente cu lungimi inutile, unele segmente în care s-au lansat la greu ocheade asistenței, în care s-a jucat prea mult cu publicul în minte (un anume Alexeev detesta cu preferință asemenea momente; nu putem să-l contrazicem). Atmosfera a fost minunată, pe alocuri potrivindu-se mai bine unui spectacol de Revelion.

Necesara concluzie se impune: un spectacol bun, gustat de publicul cunoscător, în același mod în care vinul sau coniacul e apreciat de cei în cunoștință de cauză. Am aflat din programul de sală că piesa a fost scrisă pentru a fi jucată de elevi. Ca atare, nu-mi pot reprima dorința, (și Agerkultul odată cu mine) de a vedea și o variantă născută din simbioza între textul de secol rococo și percepția mereu proaspătă a celor uimiți să descopere frumusețile vieții.

Foto: © Biro Istvan

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *