Vizionarul, ca dramaturg

Vizionarul

de Horațiu Damian

Prima oară te captează scenografia (Carmencita Brojboiu). Lucrată cu minuție, până la ultimul chiștoc de țigară, până la ultima coajă de sămânță scuipată pe jos, ea se reduce la o piațetă, cu nelipsitele pavele printre care crește iarba. În spate un zid cenușiu, rugos, brăzdat de cablurile cine știe cărei instalații, inutile de acum: din tabloul electric siguranțele au dispărut demult. Atât.

Urmează curajul regizorului Tompa Gábor, de a face un spectacol din trei texte disparate, fără altă conexiune decât propensiunea autorului către suprarealism. Aureliu Manea e mai mult decât o instituție a teatrului românesc:e o legendă. Evident, corul adoratorilor a crescut mai ales după retragerea din activitate a regizorului. Trecând peste asta, cele trei texte reprezintă niște încântătoare eschize, relaxat scrise și într-o deplină libertate interioară. Neîngrădite de canon, neconstrânse de vreo silnicie formală, ele permit o privire în universul interior al celui supranumit Vizionarul. Și, poate, exprimă, fie și în frânturi, ceva din iconoclasmul care i-a caracterizat opera teatrală.

Textele sunt inegale ca realizare. Ca și cum maestrul n-ar fi avut răgazul să revină asupra unora. Gradul de finisare diferă, așa încât primul text, Penelopa rămâne îngândurată, seamănă cu teatrul lui Seneca: scris pentru a fi lecturat, mai puțin pentru a fi jucat. De unde necesitatea disperată de acțiuni scenice, rezolvarea cărora nu este întotdeauna fericită. Se remarcă în acest fragment Anca Hanu, excelentă în rolul uvrierei bântuită de abisuri categorice.

Repetiția de teatru, al doilea episod al tripticului, reprezintă o culme a satirei, poate cel mai incisiv text de teatru despre teatru scris vreodată în România. Excelent servit de Cătălin Herlo, în rolul Regizorului, textul prinde viață prin isonul pe care-l țin cu succes Romina Merei (o Figurantă înțepată), Angelica Nicoară (Absolventa) și, mai ales, Miriam Cuibus (Actrița). Merită urmărite momentele de joc secund ale experimentatei actrițe, la fel de captivantă și fără voce, ca și în intervențiile de apocalipsă provincială pe care i le prilejuiește rolul.

Zâna de la răsărit e textul cel mai puțin realizat al spectacolului. Și totuși, prilejuiește Angelicăi Nicoară (Fata) poate cea mai nuanțată interpretare pe care i-am văzut-o până acum.

Per ansamblu, Trilogia Aureliu Manea, care se joacă la Teatrul Național Cluj, este un spectacol memorabil, și merită să rămână în repertoriul TNC.

Foto: © Nicu Cherciu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *