Welcome to Horror Park

Park 1 site

De Horaţiu Damian

Minunatul oraş Cluj-Napoca, mândria Ardealului, giuvaerul Someşului, centrul intelectual de primă mărime al ţării, se pregăteşte pentru obţinerea statutului de Capitală Culturală Europeană. În acest sens şi-a amenajat un Parc Central pe măsură.

Trebuie spus că acest Parc este monument istoric, înfiinţat în zorii secolului al XX-lea şi de aceea a fost tratat în consecinţă. Priviţi aceste crăci sinistru răscrăcite la Soare! Admiraţi arborii mutilaţi cum n-au fost nici în al II-lea Război Mondial, când sub coronamentele lor se camuflau unităţile Wehrmachtului! Nu e frumos?

Americanii au bombardat Clujul, zdravăn, pe 2 iunie 1944. Urmele sinistrului au rămas până astăzi vizibile în ţesătura urbanistică a oraşului. Dar, pentru un motiv sau altul, piraţii aerului au cruţat parcul. În schimb ai noştri- ca brazii- nu l-au ratat. Dimpotrivă, l-au „toaletat” de nu s-a văzut. Ca brazii? Cititorii vor hotărâ dacă ai noştrii sunt ca bradul sau ca gardul.

Park 4 site

Lângă Cluj, la Bonţida, cu ani în urmă, s-a turnat o parte din capodopera cinematografică „Pădurea spânzuraţilor”. Grijulie faţă de destinul cinematografic al urbei, Primăria Cluj-Napoca s-a îngrijit de amenajarea scenografiei pentru un sequel „Parcul Spânzuraţilor din Parcul Central”. Competenţii noştrii (ca bradul? ca gardul?) s-au gândit şi la destinaţia ulterioară: un superb, vesel şi primitor parc tematic: Horror Park. Putem spune că, din acest punct de vedere, Primăria Cluj-Napoca a reuşit 100%.

Mai lipsesc nişte spânzuraţi, dar crengile au fost tăiate numai pentru o asemenea destinaţie. Pe criza asta, probabil că se vor găsi voluntari. Dacă nu, înţelepţii autori ai reamenajării vor institui o nouă formă de muncă în folosul comunităţii.

Bomba atomică lansată asupra Hiroshimei a detonat în aer. Arborii aflaţi chiar sub punctul exploziei n-au fost smulşi. Au rămas în picioare. Jupuiţi, cu crengile ciuntite, schilodiţi pe veci, dar în picioare.

Asupra Clujului nu s-a abătut nici o bombă, în ultima vreme (mulţumim, Dumnezeu!). Dar talentaţii noştri urbanişti au reuşit să obţină exact acelaşi efect- deocamdată în zona Parcului Central. Zonă,să ne reamintim, monument istoric.

Park 2 site

N-am crezut că pot exista ciori maniaco-depresive. Vă rog plimbaţi-vă (mai bine spus, aventuraţi-vă) prin ceea ce a fost, odată, cel mai mare plămân verde al Clujului. Destupaţi-vă urechile şi ascultaţi: până şi croncănitul ciorilor e deprimat. Aceşti simpatici mesageri ai morţii, aceşti necrofagi sanitari, care văd multe, înţeleg multe şi mănâncă pe mulţi, după expiere, până şi ei au dat în psihoză. S-ar spânzura de crăcile alea, dacă Primăria le-ar pune la dispoziţie o funie. Sau măcar un funar care să le confecţioneze, că tot bântuie spiritul său deasupra oraşului.

Avem nişte edili de care ne putem mândri. Extrem de culţi, ei mărturisesc, prin tot ce fac în fostul Parc Central, influenţa lui Hyeronimus Bosch (aţi văzut- oameni culţi, bre!). Defuncta zonă de agrement, fostul filtru împotriva poluării rampante a Clujului, a ajuns ca unul din tablourile schizoide ale maestrului. Sau, mai clar, ca un mare mutilat în vreme de pace.

Examinând cioatele foştilor arbori, nu am descoperit să fi ieşit mugurii dorminzi- cei care ajută la regenerarea organismului vegetal. Pentru că mutilarea denumită cinic „toaletare” a avut loc fără respectarea nici unei reguli profesionale, e foarte posibil ca mulţi dintre copaci să fi dat ortul popii. Iar cei care au supravieţuit vor oferi pentru mulţi ani (zeci de ani?) spectacolul hâd al unor buturugi înmugurite. Şi aici începem să ne întrebăm de alte intenţii, cunoscând că încă din anii ’90 nişte „întreprinzători” proiectau defrişarea zonei şi acoperirea ei cu imobile.

Park 3 site

Rafinamentul suprem al acestor orăşeni de dată recentă se manifestă şi de la brâu în jos. Mai precis, la nivelul la care altădată ei, ca şi părinţii lor, ar fi călcat cu tălpile încă desculţe, înnegrite, crăpate şi late de la atâta umblat în urma plugului. S-a anunţat reactivarea fostelor şanţuri de irigare a copacilor, care separă aleile. Au fost reactivate- prin betonare. Probabil ca să pătrundă apa mai uşor la rădăcini.

Ca să-şi demonstreze cu orice preţ apartenenţa la clasa orăşenilor, competenţii noştri au procedat, din acelaşi entuziasm constructiv, la betonarea aleilor de promenadă. Se vădeşte că originea lor socială poate fi o piedică în calea înţelegerii: deşi s-au mutat la oraş, n-au priceput că orăşenii merg în parcuri tocmai ca să scape de betoane…

Concluzia e clară: s-a zis cu joggingul în Parcul Central, cam singurul unde puteai practica acest sport fără plată. Cine se va încăpăţâna îşi va omorâ genunchii, gleznele şi ce alte articulaţii mai are la picioare: betonul dur şi neelastic nu iartă.

Cum de am ajuns aici? Doar am trecut, de 60 de ani, printr-un proces de urbanizare galopantă. Mase imense de ţărani, născuţi şi crescuţi în natură, înfrăţiţi cu codrul, cu lunca, cu vâlceaua, cu muntele, cu Mioriţa, cu porşii, cu galiţele şi cu ce mai aveau prin ogradă, nu făceau alta decât să muncească pământul şi să iubească natura.

Vom analiza urbanismul orăşeanului de dată recentă într-un alt material. Până atunci vom concluziona doar atât: să fii ţăran e un titlu de nobleţe. Să fii ţărănoi/ţopârlan e o ruşine. Şi un blestem al acestui pământ.

Fotografie: © Agerkult

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *