Pițișanul

de Horațiu Damian

Am în față un album audio scadent de prea multă vreme. Poate chiar de vreo cinci decenii. Mai bine mai târziu decât niciodată. În pas cu progresul, acum avem un CD.

Nicolae Pițiș este o personalitate absolut aparte. Este el însuși, întrupare a firescului, a naturaleții la orice oră, și când cosește fânul, și când înhamă caii la căruță, și când abate mieii în țarc, și când își cheamă câinii. Se simte la fel de în largul său, spectaculos prin el însuși, la Geneva și la Hanovra- când cu Expoziția mondială, sau într-o mănăstire poloneză unde urmează să concerteze. În felul său reprezintă nonconformistul, într-o comunitate umană ce privilegiază prea mult aglutinarea, uniformizarea, modelul unic. A refuzat, alături de alți șase consăteni, intrarea în gospodăria colectivă, echivalentă pentru el cu renunțarea la moștenirea părinților, cu pierderea libertății. Alții, mai precis câteva mii dintre locuitorii satului său, Lăpușului Românesc, au făcut pasul, devenind țăranii etatizați de ieri și problema socială de azi. El a rămas independent, adică liber, plătind prețul acestei sfidări la adresa sistemului. Personajul nostru a avut conflicte destule, multe i-au impus să-și apere avutul și familia cu pumnii, cu brișca. A luat în piept greutățile pe care viața i le-a scos înainte. Și se pare că a făcut-o cu succes, dacă ții seama că până astăzi, la vârsta a treia, trupu-i îndesat are consistența cremenei.

Și-a împărțit viața între șes și stâna alpină. Vocea i-a remarcat-o un descoperitor de talente, Nicoară Timiș, auzindu-l prin 1967 la birtul sătesc. Tocmai coborâse din munte să vândă niște brânză. În 1968 apare într-o emisiune televizată, Dialog la distanță, obținând premiul 1 și decorația Meritul Cultural. În 1975 a înregistrat muzica pentru coloana sonoră a filmului Pintea. Vocea bărbătească pe care o auzim  acolo îi aparține.

Arhipelagul sunetelor

Atunci a ratat cultura română un moment irepetabil. Și nu e vorba doar de Nicolae Pițiș. Atunci s-ar fi putut deschide calea unei fuziuni între arhaic și modern, premisă a unei culturi cu personalitate. Au încercat-o formații ca Phoenix ori Sfinx. Au stricat orzul pe gâște, ecoul a rămas minim. La orizontul acelor ani, ’60- ’70, se putea vorbi, și nu doar la modul ipotetic, despre transmiterea tradiției și aducerea ei în secolul XX.

Într-un asemenea climat, Nicolae Pițiș s-ar fi cuvenit să fie una dintre figurile de frunte. Performanțele sale vocale, calitatea repertoriului, spectaculozitatea interpretării l-ar fi recomandat cu asupră de măsură. Vremurile au hotărât altfel. S-au impus impostura, Cântarea României, Marioara Murărescu. S-au prăsit ansamblurile folclorice conduse de acordeoniști, Benone Sinulescu, Ion Dolănescu, Irina Loghin și alții. Performeri vocali excepționali, precum cel despre care scriu aici, au dispărut de pe ecranele radarelor și ale televizoarelor.

Asta îmi amintește că privighetoarea Țării Lăpușului, Nastasia Pop, a fost exploatată cu brio de tovarășii de la Comitetul Județean Pentru Cultură și Artă. Dar nimeni nu s-a gândit să-i adune melismele pe un disc, ori măcar pe câteva înregistrări făcute profesionist. Astăzi, doar arhiva sonoră a unor cercetători pasionați ca Pamfil Bilțiu mai reține dovada fenomenalei ei înzestrări pentru cânt.

În prezent, satul se ia la întrecere cu orașul în cursa pentru kitsch. Personalitate aveau doar oamenii din vechime, al căror reprezentant arhetipal e și Nicolae Pițiș. Iar genul acesta pretențios și complicat, al horei în grumaz, pe care menestrelul nostru l-a reprezentat și îl reprezintă cu cinste, intră repede și sigur în repertoriul pasiv. În țara de origine, Maramureșul, a dispărut demult. În Țara Lăpușului vei găsi cel mult una sau doua fanteziste care vor să învețe.

Horea în grumaz presupune complexitate, e genul cel mai dificil al muzicii tradiționale. Ca atare, în epoca noastră, privilegiind facilul, a fost părăsită. Pur și simplu.

Nesupunerea ca stare de spirit

Nicolae Pițiș e păcurar, dulgher, zidar, tâmplar. Artistic vorbind, e un bard, iscând stihuri și muzici, sau potrivindu-le pe cele învățate de la oamenii de demult. A ajuns ce nu visa vreodată: proiect cultural. Iar CD-ul însoțitor e un act întârziat de dreptate. Caracterul său reparatoriu ne amintește că mulți alți performeri de marcă au rămas necunoscuți în lipsă de suport magnetic apt să le nemurească vocea. Un album înregistrat în 1968 sau 1975 ne-ar fi relevat bardul în plenitudinea forței. Cel de acum ne oferă portretul bardului la bătrânețe. Forța a făcut locul înțelepciunii, avântul experienței. Timpul irosit măsoară o distanță similară celei dintre vinul nou și coniacul vechi. Avântul de altădată s-a distilat, ca și inflexiunile vocii, ca și nodurile mai puține, dar având o cu atât mai mare greutate.

Horea în grumaz e genul dedicat reflexivității, melancoliei, tristeții. Se cântă în momentele de cumpănă, povestește despre experiențe limită ale ființei umane.

„Da’ măi mire, de n-ăi hii bunu/ Ploaie-te o ploaie cu tunu!/ Măi, mire, măi!”, spune un vers din Tu, mireasă, miresucă, a doua piesă de pe CD, versiune purtată pe versuri a imnului Țării Maramureșului, Horea miresii. E un bun eșantion a ceea ce înseamnă muzica arhaică, cu melismele și ornamentația ei, aparent nesupusă vreunei reguli, vreunui cin. Și totuși relevându-se, până la sfârșit, de o stranie melodicitate, parcă de pe altă planetă. Melodia amintită mai sus ne transportă în vremuri când nunta reprezenta un ritual aproape religios și, ca să-l parafrazez pe Mihail Sebastian, „un fapt împărătesc”.

Mirabila ocazie pierdută

Muzica tradițională nu e cretin-idilică, nu idealizează, nu se îmbată cu veselia forțată și stupidă a cumnatei ei populare de azi. O deosebește de aceasta din urmă și conținutul de idei. Și ce idei! Șlefuită în zeci de generații, cu o structură complicată și întorsături surprinzătoare, ea închide în sine realiste sentințe despre viață, reflecții despre greutățile ei, gânduri despre moarte. Și dă prilej interpretului nostru să-și dovedească flexibilitatea vocii, alternând notele înalte cu cele joase, părtaș la subtila alchimie a dozajului și a contrapunctului care, în acest caz, se datoresc numai talentului, nu și vreunei școli cu ștaif.

„O zburat pe arături/ Le-o adus îmbucături/ Și le-o făcut tare bune/ Zburat-or cu toți în lume/ D-amu la slăbia mé/ Cine focu’ m-a țâné?”, îi răspune versul unei alte hore în grumaz, care figurează pe disc sub numele de Hore nevestească (nr. 11). De fapt e horea La fântână la moclină, combinată cu Pasăre de pe câmpie. În interogația ei înfrigurată descoperim temerile fiecărui părinte ajuns la vârsta neputinței, cu spectrul morții în singurătate atârnând deasupra existenței. Sunt îndoieli valabile și în trecut și acum, la sat ca și la oraș. Ascultând această muzică deosebită, luând aminte și la versurile ei, te frapează modul în care țăranii din Lăpușul vechi au transformat limba română dintr-una descriptivă într-una sintetică. Capitole întinse ale existenței umane sunt comprimate în câte un vers, în câte o strofă. La o analiză atentă devine evident că modestele versuri populare ale câte unui cântec din Țara Lăpușului închid în ele romane existențiale și destine umane, uneori sintetizate pe durata a nu mai mult de 12 versuri.

Ce te legeni, bradule? (nr. 4) sau Cântec haiducesc (nr. 7, de fapt horea Până codru’ frunza-și ține) confirmă faptul elementar că artistul se naște astfel, nu e făcut de vreo diplomă. Cromatizarea execuției muzicale, întorsăturile vocii, timbrul (un element la care Nicolae Pițiș revine frecvent în reflecțiile sale), mlădierile glasului, știința și simțul interpretării, toate se supun unui canon insesizabil, aparent inexistent, dar extrem de real. La frumusețea frazei muzicale trebuie să adăugăm încă și muzicalitatea limbii întrebuințate- o limbă foarte curată, dar mereu uimitoare în construcție și pronunție, cu întorsături ale gândului la fel de surprinzătoare ca ale melodiei.

Volume închise în câteva versuri

Albumul începe cu După pui de lăpușan, piesă care deschidea viforos și filmul Pintea, în 1976. Acum ascultăm o versiune filtrată de trecerea vremii și a vremurilor, și, poate, mai autentică pentru că include și pasaje de parlando rubato, nelipsite din canonul tradițional. Tipic pentru psihicul popular al locului, horea aceasta începe ca un cântec războinic și se termină sub semnul satirei. Care nu e o necunoscută, într-un sistem de valori- al culturii tradiționale- căruia nimic omenesc nu-i este străin. Ne întâlnim cu ironia, cu notația cinică dusă uneori până la sarcasm și în strigături, prezente pe disc. După cum și piesele instrumentale sunt prezente, sursa unor sonorități ca de liturghie budistă, de ritual de la facerea lumii. Nicolae Pițiș le cântă pe fluierul cu două vrane (țevi) de fabricație proprie, și pe trâmbiță, omologul buciumului pe aceste meleaguri.

În sfârșit, merită puse alături versiunea de Cântec lăpușenesc (nr. 9), de fapt horea Până-n dzuă dui, dui, dui, cu varianta de pe coloana sonoră a filmului Pintea (se poate asculta în fundal, la prima întâlnire a eroului titular cu răzvrătiții). Comparația măsoară sugestiv distanța dintre avântul tinereții și experiența vârstei a treia, ca și mutațiile care se produc în stilul interpretativ. Și lecția, niciodată învățată de culturnicii români, că lucrurile se cuvin făcute la timpul lor, nu în ceasul al patrusprezecelea.

Nicolae Pițiș are o hore a sa, personală, cântată doar în momentele sale de mare interiorizare. Un scurt extras din textul ei poate încheia foarte potrivit acest material, demonstrând, încă odată, geniul de a sintetiza în câteva cuvinte un întreg roman al existenței:

„N-am crezut că oi ajunge/ Că io-oi hori și ochi-or plânge/ Dară plângeți ochi și lăcrimați/ Că voi sînteți vinovați/ Că ce ați văzut/ N-ați mai uitat.”

Foto: © Nicolae Stoian; utilizată cu acceptul autorului; sursa: pagina de Facebook “Badea Pițiș”