Cum o decalotează maestrul?

Gulliver

de Horaţiu Damian

Trebuia să se întâmple şi asta: să ofer, nesolicitat, câteva consideraţii referitoare la un nou miracol al teatrului românesc. Asta e, nu mă pot stăpâni, după regalul spectacologic oferit de Călătoriile lui Gulliver. Ţi se apleacă şi de la trufandale, mai ales când suntem răsfăţaţi cu aceste bucate alese din bucătăria teatrului autohton. Totuşi, iată o relatare care, ştim, nu poate spera să se ridice la înălţimea colosului performativ amintit mai sus, dar măcar încearcă să-şi aducă aportul.

Subtitlul spectacolului ne anunţă că vom vedea „exerciţii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift”- un eufemism sincer care maschează cu succes absenţa unui spectacol închegat. Mai jos în caietul program aflăm că sunt, de fapt, „meditaţii performative”. Şi Ignaţiu de Loyola medita, fără să aibă nevoie de concursul scenografului Dragoş Buhagiar şi a bugetului aferent. Mais passons…

Calul

Primele secunde aduc şi primele semne teatrale rare: în speţă o femeie de serviciu, rudă bună cu personajul Ofeliei Popii din Undeva la Palilula (autocitare, doamnelor şi domnilor!), exilată în dreapta scenei, cântă la un clavecin. Sunetele care ies din difuzoare aduc mai mult a sintetizator şi a MIDI-uri. În paranteză fie spus, un gigantic om român de teatru, cu multiple dimensiuni ( și internaţionale) postula, cu câteva zile înainte, superioritatea muzicii de teatru asupra celei de film. Parcă pentru a-l contrazice, mostrele servite la festinul de faţă nu depăşeau nivelul descriptivismului celui mai comun, chiar dacă erau bine scrise.

Minutul 1 aduce şi prima senzaţie déjà vu: „hopa, se întoarce Cumnata lui Pantagruel”, mi-am spus, aşteptând căderea tonelor de linguri din podul scenei. N-a căzut nici o linguriţă de cafea, însă am ştiut că la un moment dat va cădea ceva, doar e o marotă a Maestrului. Desfășurarea evenimentelor mi-a confirmat așteptările. Între timp, apare calul, plimbat de o amazoană pedestră, cam în acelaşi fel în care Maestrul îşi plimbă publicul cu zăhărelul expectanţei artistice. Sau la fel cum plimbă organele de poliţie carnea vie prin faţa reporterilor, sau mezelarul produsele în galantar.

Organele calului

Organele calului erau normale. Îşi cunoşteau locul. Nu se poate spune acelaşi lucru despre multe din componentele spectacolului. Mă aşteptam la un nou şoc reprezentaţional- performativ al Maestrului: cineva să împuşte calul, şi să-l gătească acolo, pe scenă. Iar pielea s-o belească tot acolo (poate chiar Maestrul însuşi, de ce nu?) şi să facă din ea o tobă gigantică, la care doar Maestrul să poată cânta. Aşa, ca să ne stimuleze complexul de inferioritate şi să ne pună încă odată unde ne e locul. N-a fost să fie nici asta, imaginaţia ne juca feste. Treacă de la noi, ne-am zis.

Nechezatul fetelor houyhnhnms nu sunau convingător. Nici gardienii ospiciului nu le biciuiau cu suficientă abnegaţie. Practic, dacă nici actorii nu erau convinşi de ceea ce trebuiau să joace, noi, spectatorii, ce să mai zicem? Bogdaproste pentru onoarea de a fi contemporani cu Maestrul, evident.

Canibalism motivat ideologic

Apetenţa Sa pentru imagine şi spectacolul de gen e deja legendă. Cea mai reuşită imagine din spectacol nu are legătură cu Gulliver, ci cu Blaga: puştiul (de altfel, cel mai în formă din toată distribuția) se scaldă în făină, dar nu în grâu- ca în pasajul din Mirabila sămânţă. Pentru că între timp scena a fost acoperită cu făina adusă de personaje care au vărsat-o cam cum şi-ar depune un peşte lapţii. Aici, Maestrul îşi trădează reputaţia de gourmet: avem făină, şi de grâu şi de mălai. Dar unde sunt ouăle (altele decât ale calului), laptele, untul, zahărul, scorţişoara etc., la care ne-am fi aşteptat? Drojdia putea să lipsească, tot spectacolul fiind pe drojdie. Să fie o nouă întorsătură a fanteziei regizorale? Ţinea oare Maestrul cu orice preţ să ne înoade corzile sufletului?

Regalul papilelor gustative se transferă în următorul tablou vivant: nişte manechine de bebeluşi, cărora, suntem lăsaţi a înţelege, Bucătarul (un fel de Maestru, şi simbol al Demiurgului, în acelaşi timp, honi soit qui mal y pense) le scoate ficaţii şi-i găteşte la grătar. Aici complexitatea viziunii artistice a Maestrului e, pur şi simplu, epoustuflantă, pentru că tabloul vivant trimite simultan atât la Hannibal Lecter (deşi lipseşte paharul de Chianti) cât şi la mitul lui Cronos, cel care-şi devorează copiii.

Un spectator, mai sărac cu duhul, nu mai suportă nici mirosul, nici ideea. Se precipită afară, abia stăpânindu-şi voma. Aşa se întâmplă dacă-l iei pe Maestru prea în serios, aşa cum nu o face nici El Însuşi. Îmi venea să-i strig amărâtului: „Ferice de tine, căci a ta va fi împărăţia cerurilor!” Dar mă stăpânesc, să nu las impresia că-s fundamentalist.

Albert şi Mircea

Maestrul nu-şi temperează căutările inovative şi ne bombardează cu noi şi noi provocări ale spiritului. Apar doi şobolani imenşi, de pluş. Aha, deci Maestrul nu ne cruţă, ne mai loveşte cu un citat cultural: Ciuma de Camus, de unde pericolul infiltrării (pâş-pâş) totalitarismului etc. Pe urmă şobolanii cad morţi şi otrăviţi, pare-se, iar din pielea lor ies doi oameni- deci mitul eternei reîntoarceri, M. Eliade. Bun, se cheamă că ne-am distrat pe cinste.

Şi peste tot acest platou al deliciilor teatrale, salată, tutti-frutti sau cum vreţi să-i spuneţi, se dezlănţuiau aromele. Cea care se distingea, între toate, era mireasma persistentă, bine definită, chiar dacă difuză, de ţeapă. Şi concluzia că până şi roccoco-ul poate fi trist. Mai ales dacă e teatral.

Foto: © Călătoriile lui Gulliver

Leave a Reply

Your email address will not be published.