Otrava

de Horațiu Damian

Tovarășul Lenin a luptat din greu pentru libertate, dreptate și adevăr. A făcut-o alături de tovarășii săi de drum, anarhiștii. Pe urmă, când a venit la putere, una din primele lui măsuri a fost să înființeze CEKA. Următoarea a fost să-i liniștească definitiv pe foștii lui camarazi, anarhiștii. Cu tunul.

Uraniu

Și atunci, ce idee e asta, să împănezi un spectacol cu citate din alde Neciaev, Bakunin, fără a mai pomeni de alde Roman Polanski, nihilist și el, chiar dacă ratat de blândețea leninistă? Regizorul Urbán András crede că e o idee bună. De aceea altoiește respectivii pe vigurosul text iscat de Vvedenski (cu „d” muiat) Alexandr Ivanovici. Poet rus, suprarealist, prieten cu Daniil Harms. Gurile rele spun că a murit în arestul NKVD, prin 1941. Spectacolul trăiește, bine mersi, pe scena Teatrului Maghiar din Cluj.

Rezultă un show ireverențios, ca un Mentosan la un dineu de fițe. Ce se vede pe scenă precis l-ar fi îngălbenit de invidie și pe Maiakovski din perioada lui bună, dinante de victoria puterii sovietice asupra întregului popor (după, tovarășii l-au găsit acasă și a fost nevoit să se sinucidă).

Și reprezentația prinde viață ca o comedie morbidă, Brad de Crăciun la familia Ivanov  (unii îl traduc, pur și simplu, prin Crăciun la Ivanovi). Din toată vânzoleala sadico-amuzantă, din ideile proclamate, pardon urlate, zbierate până la spargerea timpanelor, din răsturnările și decapitările de situație se încheagă lumea noastră veselă, de azi, de ieri, dintotdeauna și de pretutindeni. E ușor să cădem în capcana indignării (pe modelul „ia uite ce ne dau ăștia!”). Mai bine hai să ne detașăm, cum o fac actorii de pe scenă: aici parcă își dau sufletul de indignare, și când colo urmează concluzia, rostită blazat, în stilul fetelor de la Finanțe.

Și mai bine- hai să reflectăm. Lumea noastră de azi, minunata noastră societate putredă stă undeva pe o margine. Se pare că ne îndreptăm într-o direcție greșită și atunci când vrem binele cu tot dinadinsul. Ne așteaptă evul mediu final, sub conducerea înțeleaptă a unei oligarhii globalizate, false, proaste, bicisnice, corupte, imorale. Care putrezește tot ce atinge, după perceptul nietzschian potrivit căruia porcul vede/ simte/ crede că totul e porc.

Zbierete

Și atunci de ce să nu ne reamintim un pic de enunțurile foștilor nihiliștilor de altădată? În naivitatea lor perversă ei voiau să abolească toate așezămintele omenești în numele binelui general. Strigate de la microfon, în mijlocul suficienței generale, citatele îmbracă haina unei subversivități pe care o depășesc doar indignații cu pumnul strâns din stradă. Ideile astea răsuflate, falimentare, hippiote, fără noimă reamintesc mic-burghezului spectator din noi  că nu totul este bun în cea mai bună dintre lumile posibile. Dimpotrivă. Azi, când toate se dărâmă sub presiunea răutății noastre generale, mai are importanță că mesajele respective aparțin unor faliți ai istoriei? Sau mai important e că pun în evidență golul din noi?

Show-ul poate fi lesne calificat drept o făcătură. Da, o făcătură suprarealistă, absurdă, excelent făcută. Dar nu abstractă. Din păcate, în iconoclasmul său se oglindește cealaltă făcătură, mai mare- societatea noastră. Cu falsul, ipocrizia, fățărnicia devenite prima natură. Atunci, de ce să ne indignăm de cele ce se petrec pe scenă, dacă în realitate e oricum mult, mult mai rău?

Succesiunea momentelor, într-un carusel sufocant, ne trimite cu gândul la FEKS și excentricitățile fraților Burliuc, potențiali camarazi de-ai lui Alexandr Ivanovici. Într-o comedie atroce, cu nuanțe suprarealiste ca autorul lor, de multe ori râsul nu e decât arma defensivă supremă. Dar un moment ca acela al măștilor zoomorfe ne reamintește de efectul magic, miraculos- transformator al măștii: o tăcere tensionată, întreruptă de câteva stinghere nechezături mânzești. Momentul trebuia să potopească de ilaritate. În schimb, te pune pe gânduri. Nu e ăsta semnul unui spectacol bun- să te pună pe gânduri?

În carne

Autorii montării au reușit o performanță dragă inimii lui S.M. Eisenstein: un spectacol fără staruri. Mai precis unul în care toți sunt staruri. Viola Gábor (o femeie simplă, o doică tăietoare de lemne cu toporul, dar ce doică!), Váta Loránd, Albert Csilla, Kézdi Imola, Dimény Áron, Imre Éva, Laczo Julia, Marosán Csaba, Farkas Loránd, Vass Zsuzsanna joacă personaje unice sau multiple cu vioiciune, versatilitate, ba chiar cu o violență care ți se întipărește asemeni fragmentelor de creier pe care glontele le încastrează, cuminte, în perete. Pe un alt plan, trebuie remarcată maniera organică în care se face insertul de tinerețe în distribuție- și aici sunt de subliniat Laczo Julia, Marosan Csaba, Vass Zsuzsanna și Imre Éva. Scenografia funcțională a Carmencitei Brojboiu ține hangul unei muzici la fel de funcționale și nimerit alese, autor Antal Attila.

Rezultă un foarte bun spectacol alternativ, unul din cele mai bune ale stagiunii, care trebuie să rămână în repertoriu. Așa se face că Bradul de Crăciun al familiei Ivanov– acest „joc apolitic despre politica artei”, cum își definește regizorul creația- reprezintă otrava cu virtuți terapeutice, care te face puternic, din moment ce nu te omoară.

Foto: © Biro István