Shakespeare’s Harlem Shake

de Horațiu Damian

Văzuți la și de la Cluj, clasicii au un ce inefabil. Aici nu se joacă Albee, Mamet sau Mayorga, în schimb suntem răsfățați până la cocoșare sub povara „marii dramaturgii universale”. Pe unde au călcat titanii slabă nădejde să crească iarba. Iar dacă ne încăpățânăm să le bătătorim și mai mult cărările, uzând și abuzând de geniul lor, vom reuși doar să-i scorojim de vopsea. Ba, s-ar putea ca mulți să le dorească mărețelor umbre ale trecutului un scurt concediu teatral de vreo câteva decenii.

Contemporanul nostru

Regizoarea Ada Lupu evită cu inteligență capcana montărilor simandicoase, foarte conștiente de prestigiul magiștrilor. Prin Cei doi gentlemeni din Verona, spectacol care se joacă la Teatrul Național Cluj Napoca, ea ne propune un Shakespeare agreabil și prietenos, la care să poți râde fără aprobarea vecinilor de scaun. Prea multe sunt montările din nea Will unde morga ucide umorul și-l înlocuiește cu ridicolul involuntar, sub pretextul actului de cultură. Nu e cazul spectacolului de față.

Adaptându-l pe englez la zilele noastre, concepând piesa prin prisma agitației unor metrosexuali nevrotici, Ada Lupu împlinește dezideratul de atâtea ori trâmbițat- de a-l face pe nemuritorul William contemporanul nostru. Mai contemporan de atât nu se poate- decât dacă actorii ar interpreta un Harlem Shake în mijlocul actului I. Ironic sau nu, procedând astfel, foarte probabil că regizoarea ne restituie în cea mai mare măsură spiritul original al piesei. Unele nuanțe ale jocului s-ar fi cuvenit lucrate mai mult, însă per total ne liniștim la gândul că nimic din ce e pământesc nu poate fi perfect.

Echipa

Meritul principal în acest spectacol revine distribuției, care, de această dată, acționează ca un tot unitar, ca un ansamblu omogen, căruia nu ai ce să îi reproșezi, ci doar să-i remarci forma și pofta de joc. Dar și într-o asemenea fericită împrejurare se cuvin evidențiate performanțele care ies în evidență.

Cristian Grosu aduce montării vitalitatea sa nelimitată. De la frizură și vestimentație până la nuanțele jocului, de la autoironie și grotesc la naturalețe și slăbiciune, personajul Valentin insuflă viață spectacolului, îi aduce o infuzie de energie, uneori de surprinzătoare candoare, constituie acel grăunte de uraniu care declanșează masa critică. Frenezia ar părea dominanta jocului, dar asta ar însemna să ignorăm celelalte daturi ale unui personaj bine construit și jucat pe măsură.

Anca Hanu (Ducesa) controlează cu autoritate spațiul de joc, fără să facă risipă de mijloace. O inflexiune a glasului, postura unui moment anume- și întreaga ei ființă „fură scena”, captează atenția privitorilor, indiferent de numărul antagoniștilor cu care se confruntă.

Cei doi Launce- Adrian Cucu și Dragoș Pop- câștigă detașat premiul publicului, într-o prestație bine găsită, pe care trebuie s-o vezi ca să înțelegi. Radu Lărgeanu (Panthino, Proscris)- din nou foarte mlădios, regăsindu-și vâna comică și condimentând momentele în care are treabă pe scenă, de la un personaj la altul, în vreme ce Dan Chiorean este actorul potrivit pentru personajul potrivit.

În sfârșit Ramona Dumitrean (Iulia), Romina Merei (Silvia), Cătălin Herlo (un Proteus care mixează bine timiditatea cu poltroneria), Matei Rotaru și Miron Maxim (Speed), Adriana Băilescu (Antonia), Irina Wintze (Lucetta), Cătălin Codreanu (Panthino, Proscris), Silvius Iorga și Cristian Rigman (Eglamour), Patricia Brad (Proscris) se achită cu suplețe de rolurile lor.

Scenografia lui Adrian Damian, un kitch funcțional, din care prezentul ne oferă destule exemple în viața reală, servește mult jocul actoricesc, asigurându-i necesarul pandant. Împreună cu light design-ul lui Lucian Moga, muzica lui Tibor Cári și costumele Alinei Lățan, decorul articulează un spațiu de joc în consonanță cu viziunea regizorală.

Cei doi gentlemeni din Verona are toate datele unui spectacol popular, la care publicul va veni fără fasoane și va pleca, după toate probabilitățile, bine dispus.

Foto: © Nicu Cherciu