Forul

de Horațiu Damian

Un „mare” „economist” contemporan, găsise, prin 1995, sloganul perfect al privatizării pe care cu onor o conducea: „Ce-i al tuturor e al nimănui”. Nu vom insista asupra acelei privatizări, spațiul restrâns nu o permite. Vom spune doar că a reprezentat cea mai mare furăciune românească a secolului XX. În țara unde furtul e rege, asta echivalează cu o performanță în sine.

Ecoul pervers al sloganului ieșit din mintea sărăcăcioasă a birocratului arivist se răsfrânge astăzi între zidurile Pieței Unirii din Cluj. O piață publică este, dintotdeauna, a tuturor. Că de aia e publică. Deci, conform mostrei de gândire șchioapă de mai sus, e a nimănui. Prin urmare hai s-o facem să fie a cuiva. Hai s-o privatizăm.

O firmă oarecare organizează concertul clujean al lui Billy Idol. Nu i-a ieșit pasiența, biletele vândute au fost puține. În loc să-și treacă la pasiv rușinea de a nu putea umple stadionul, în loc să mute distracția la Sala Sporturilor, sau pe platoul din fața acesteia (că tot e locul consacrat pentru chermeze și alte negustorii) organizatorii se fac stăpâni, cu complicitatea Primăriei, pe Piața Unirii. Aici va avea loc marele concert al celui în vogă acum trei decenii. Vor putea să-l vadă fericiții cu bilet. Restul vor vedea un mare ciuciu, arătat lor de firmă și de Primăria care se presupunea că e a tuturor, ca și piața.

Ni se promite un gard înalt de 4 metri. Ne întrebăm: de ce nu și electrificat, cu rulouri de sârmă ghimpată, foișoare, sentinele, cuiburi de mitralieră și câmpuri de mine? Comparația proximă ar fi Zidul Berlinului, unde erau uciși cei dornici de libertate. La Cluj vechilul organizator secondat de gorilele aferente din security  se va limita, sperăm (deși nu avem certitudinea) la izolarea perimetrului de plebea dinafară. Adică vor transforma piața care e, de drept, a tuturor, în privilegiul câtorva.

Lăsând la o parte meschinăria soluției găsite, demnă de niște bișnițari de mâna a treia, se ajunge la situația în care locuitorilor orașului li se va interzice intrarea în spațiul care a fost dintotdeauna al lor. Le va interzice asta o firmă care nu exista pe când mulți dintre clujeni treceau prin piața publică neștiind că acest drept inalienabil le va fi interzis într-o zi. Piața Unirii e și polul magnetic al orașului, forul ei. Dintotdeauna aici s-au adunat clujenii în momentele de răscruce.

Aici e Agora. Aici se ridică glasul nemulțumirii, al protestului, al vitalului. Ce ar fi ca autoritățile, după experiența protestelor de anul trecut- 6 luni la rând- să capitalizeze precedentul creat și să interzică accesul în Piață când au ele chef? Poate chiar dând spațiul în concesiune, arendă, sau chiar în proprietate  unor ăia care n-au nici un merit în geneza acestui loc? Manevra n-ar fi cine știe ce noutate. Nu s-a întâmplat același lucru la marea privatizare de care aminteam la început? Garduri de 4 metri se pot ridica oricând.

Ne și imaginăm cum ar fi arătat 21 Decembrie 1989, cu manifestanții puși la respect de zidul cu pricina. Nu s-a întâmplat atunci, până și comuniștilor le era rușine să facă așa ceva. Pentru că Piața a fost, din toate timpurile, a locuitorilor orașului și nu numai. A fost A TUTUROR. Și așa trebuie să rămână.

Nici sub România Mare, nici sub unguri, nici în Evul Mediu, sub sași, pe când Biserica Sfântul Mihail nu era încă ridicată, nimănui nu i-a dat prin cap aberația de a înființa o piață în care accesul e condiționat de plată. Lucrurile nu stăteau altfel nici în forul orașului roman Napoca (identic cu o parte a Pieței actuale). Și precis nici în așezarea dacică de prin apropiere nu se condiționa mersul pe ulițe de vreo dijmă pecuniară. Dintotdeauna, în Piață au existat prăvălii și activitate economică privată. Dar fiecare își știa locul și nimănui nu-i trecea prin cap o inovație care să transforme zona în lagăr. Primatul îndoielnic în materie îi revine Primăriei clujene, în cârdășie cu firma în cauză.

Nu contează cât de umile sunt originile unui primar de mare oraș, nu contează că a răzbit din locul unde veșnicia s-a născut în România. Contează să-și învingă handicapurile culturale și intelectuale, să înțeleagă că e administratorul unei așezări urbane de veche tradiție (cu accent pe „urbane”). Garduri de sârmă ghimpată, bunkerville-uri și alte asemenea se practică acolo unde necivilizația și primitivismul sunt la ele acasă. Nu într-o viitoare pretinsă Capitală Culturală Europeană. Nu merge să instaurezi spiritul de chermeză rurală, nu merge să te comporți ca un primar sătesc, gata să vândă pășunea comunală primului veros care-i întinde o mită. Piața orașului nu e pășune comunală.

În Piața Unirii coexistă, fără să se deranjeze reciproc, o biserică de secol XIV, o statuie din Patrimoniul Universal UNESCO, clădiri din secolele XVII, XVIII, XIX și XX. De luni, se va adăuga încă ceva: un gard de 4 metri înălțime, aspectuos ca exteriorul unui lagăr de concentrare, metafora însăși a zidului care desparte, într-o lume în care dispar granițele și cade Zidul Berlinului. Și, în tot acest timp, până nu se apucă să sfârâie micii, să gâlgâie berea, să plesnească de bucurie ghiolbanul, dincolo de vacarmul parangheliei cu Idol, bijuteria arhitectonică și istorică a orașului, hotelul fost Continental, fost New York, se ruinează în tăcere.

Fotografia înfățișează Piața Unirii, văzută din fosta suită prezidențială a fostului hotel Continental, fost New York. Instantaneul a fost luat cu ocazia festivalului TIFF 2011, prin amabilitatea organizatorilor.

Foto: © Horațiu Damian