12 oameni care ezită

de Horațiu Damian

Cândva se va recunoaște un adevăr incontestabil: nu există o cultură mai plină de umanism decât cultura americană din anii ’50 și ’60 ai secolului trecut. Revizitarea câte unui exemplar din epocă e de natură să îți readucă încrederea în ființa omenească, în cea ce trebuie să fie mai bun în oricare din noi.

În acest registru se plasează textul lui Reginald Rose, 12 oameni furioși. Odată și odată lumea nu va avea probleme în a recunoaște că piesa concurează pe picior de egalitate cu similii Greciei antice sau ai producțiilor lui Shakespeare. E un scenariu inițiatic, din care nici un personaj nu iese fără să sufere o schimbare majoră, măcar pe interior dacă nu și în datele exterioare. Pledoaria pentru anticonformism reflectă, ca într-o oglindă, celălalt versant al piesei: rezistența la dictatul majorității. Suntem invitați, prin intermediul personajelor, să ne exercităm spiritului critic, să ne îndoim în permanență de adevărurile prea unanime. Privită din acest unghi, piesa ar trebui să rezoneze pe multiple planuri cu îngrijorările unei societăți aduse la faliment chiar de spiritul turmei. 12 oameni furioși este povestea celor 12 oameni care ezită să comită iremediabilul. Tocmai această ezitare, disprețuită în mainstream, îi ridică pe cei 12 în rândul biruitorilor, a celor care fac umanitatea să învingă.

Și iată că Naționalul clujean propune o nouă montare a unui text arhicunoscut și greu apăsat de orizontul așteptărilor. În asemenea condiții devine o luptă inegală depășirea prejudecăților generate de varianta- teatru TV- americană, ca și de versiunile filmice, pentru marele sau micul ecran. Distribuția clujeană evită elegant capcana modelelor de prestigiu. Fiecare dintre actori recompune datele personajului prin filtrul personalității proprii și, în acest fel, microcosmul social evocat de text devine unul nou, proaspăt, incitant. El confirmă, pe de o parte, perenitatea piesei, pe de alta, capacitatea infinită de reinventare a ceva arhicunoscut, dar iată, la fel de captivant.

Nu totul merge ca pe roate. E prea evidentă crisparea anumitor momente, balastul manierismului care-și ițește capul când nu te aștepți, virând jocul spre ceea ce n-ar trebui să fie. Unele carențe de distribuție afectează credibilitatea unor personaje și situații. Se confirmă (a câta oară?) că nu e ușor să joci teatru realist american, și să o faci bine, firesc, fără împământenitul recurs la cioace. Însă, per ansamblu, spiritul piesei rezistă, splendid și tonic, într-un spectacol care trebuie să rămână în repertoriul Naționalului ca un etalon de dramaturgie organic inserată în social.

Dintre actori, merită să fie amintiți Ovidiu Crișan (Juratul 1, președintele juriului), Ruslan Bârlea (Juratul 2, virând abil șovăiala către îndrăzneală), Ionuț Caras (Juratul 3, inflexibil și tensionat), Radu Lărgeanu (Juratul 5, colorând foarte personal un rol deja ofertant). O notă distinctă pentru interpretul Juratului 8, cel de la care pornește totul. Matei Rotaru a ales să-și construiască un personaj nevrotic, parcă bolnav, slab, nesigur. Exact antiteza forței și încrederii de sine, și tocmai de aceea mai credibil în ipostaza celui care trebuie să-și adune puterile pentru a răsturna convingerile prea categoric înșurubate în minți.

Regizorul Tudor Lucanu a intuit bine în cel puțin câteva privințe. Una o constituie alegerea unui text valoros, dintr-un spațiu dramaturgic nu foarte prezent pe scenele românești. Alta o reprezintă scenografia (Adrian Damian)- funcțională și echilibrată, suficient de discretă încât să nu abată atenția de la jocul actorilor- care în acest caz e primordial. Ar mai fi de rezolvat un oarecare disconfort în joc, o crispare pe care prestigiul modelelor nu ar trebui s-o genereze. Probleme inerente în faza incipientă a unei noi montări, probabil că ele vor dispărea pe măsură ce spectacolele se vor adăuga unul după celălalt, permițând rodajul ansamblului. Încă de acum putem vorbi de un titlu care poate fi recomandat oricui și oricând, cu inima împăcată.

Foto: © Nicu Cherciu