TIFF 12. Acesta e sfârșitul lumii

de Horațiu Damian

O posibilă revelație a festivalului, un frumos documentar- portret și un concert formidabil, iată nesfânta treime de care nu te lovești în fiecare zi, fie ea și închinată lui TIFF, zeul de celuloid.S-a întâmplat azi, a treia zi de festival, ceea ce nu e puțin lucru. Să începem, așadar, cu apocalipsa.

Al cincelea anotimp/ La cinquieme saison

La sfârșitul fiecărei ierni, Europa arhaică era cuprinsă de o spaimă cosmică: se întoarce primăvara? Se trezește natura la viață? Un răspuns negativ implica pieirea întregii comunități, cu tot inventarul viu al gospodăriilor. Omenirea își trăia copilăria și empirismul, murea pe capete de ciumă, ocazional folosind persoanele suspecte pe post de bușteni combustibili.

Ca poliță de asigurare, acea omenire sărmană performa ritualuri străvechi pentru a grăbi venirea primăverii. Anul vechi, imaginat ca bătrân cu plete dalbe, trebuia neapărat să facă loc anului nou, june și plesnind de vitalitate. În multe culturi europene întâlnim mitul vechiului zeu atins de-o irezistibilă torpoare, somn echivalat cu moartea naturii, cu iarna. Și la fel de multe sunt ritualurile pentru a-l trezi pe zeu la viață, pentru a-l învia, ca pomii să înmugurească, florile să înflorească, natura să revină la viață, iar viața însăși să fie asigurată, preț de un nou ciclu. Așa sunt la noi colindele, în care vechiul zeu, deghizat în Fiul Omului, zace adormit la umbră de copac, sau în care se aud frecvent incantațiile despre „flori dalbe”, cântate în crugul iernii. Așa sunt burduhoșii mascați, bântuind așezările prin preajma Echinoxului de primăvară, așa sunt măștile pentru alungarea duhurilor rele, așa sunt rugurile care se aprindeau cam tot pe atunci, așa e Mărțișorul.

Apocalypsis cum figuris

Într-un sat așezat de belgieni (să zici că-i orășel, nu alta) vechile datini s-au păstrat ca atavisme, în care nimeni nu mai crede, dar a căror perpetuare e garantată de rutina anuală. Însă ciudat, rugul pe care trebuie arsă personificarea iernii refuză să se aprindă. Mai târziu mugurii nu încolțesc, albinele mor, vacile nu mai dau lapte, preotul e prietenul cocoșului, dar numai până la un punct. Suntem în Belgia secolului XXI, dar filmul ne pregătește pentru anul 0, apocalipsul în imagini.

În mijlocul nenorocirii vechile eresuri învie. Probabil că lumea nu mai crede în ele, însă, dezarmată și părăsită de toți, se agață de orice ca de o ultimă șansă. Și ca în Frazier, cu a lui Creangă de aur, țapul ispășitor trebuie să fie regele sau, în lipsă de așa ceva, străinul. În Belgia valonă, nu există străin mai la îndemână ca flamandul.

Profeția lui Tarkovski

Imaginea e, în cele mai multe secvențe, atent compusă, ca pentru a nu uita că a existat și o Școală flamandă. Ni se pare că recunoaștem puțin din Cranach, puțin Bosch, ceva din Dürer, poate un Ruysdael, și mai mult romantism german à la Kaspar David Friedrich. E un film cum rareori se mai practică: filmul- parabolă; există secvențe simbolice, cu tractorul care împrăștie chimicale în exces, învârtindu-se în cerc, pe un pământ gras ca o cremă de tort; tristețea eroinei vine nu din lacrimi, ci din șiroaiele de apă murdară care se preling pe zidul din spatele ei; dragostea tinerilor se consumă lângă pereții neprietenoși ai unei fortificații din Primul Război Mondial. După cum nu e întâmplător nici cine oficiază ritualul ratat.

Cadrele privilegiază frecvent imobilitatea, personajele încremenesc, stană de piatră, ca în paginile vreunui manuscris miniat despre sfârșitul lumii. Asta nu trebuie să ne inducă în eroare: în alte secvențe realul, firescul, se articulează la modul suprarealist. Tocmai firescul cu care se insinuează nefirescul ridică filmul peste categoria producțiilor de serie.

Frate bun cu altă peliculă de profil, Calul din Torino, filmul belgian își comunică mesajul cu mai mult har ca Bela Tarr, ba chiar face Anticristul și Melancolia lui von Trier să pară niște glumițe de vedetă în pană de inspirație. Și iată că, prin decenii, profețiile cinematografice ale lui Tarkovski (mă gândesc la Nostalgia sau la Sacrificiul) irump într-un film belgian care despre același lucru povestește. O posibilă revelație a festivalului, poate chiar cel mai bun film al selecției personale și subiective. Singurul dubiu îl ridică momentul prea timpuriu din festival: ziua a 3-a. Vorba celor de la Roling Stones: time will tell.
Mai poate fi văzut marți, 4 iunie, de la ora 17,00, la Cinema City, sala 4.

Al cincilea anotimp/ La cinquieme saison (Belgia- Olanda- Franța 2012; regia Peter Brosens și Jessica Woodworth; cu: Aurélia Poirier, Django Schrevens, Sam Lowyck, Gill Vancompernolle).

Ritmuri din Balcani/ Balkan Melodie

Un documentar pilduitor despre artă, dragoste și viața, cu răsturnările și capcanele ei. Muzica tradițională din România și Bulgaria datorează mult unui corporatist elvețian, Marcel Cellier. Pentru că el ne-a scos în lume, din punct de vedere muzical. Datorează mult și soției acestuia, Catherine, pentru că i-a tolerat hobby-ul bărbatului, ba s-a lăsat ea însăși cuprinsă de același microb. Din acest unghi documentarul e filmul dragostei dintre cei doi, una trecută cu brio peste nunta de platină.

Au călătorit în repetate rânduri prin cele două țări. Culmea, numai în perioada Cortinei de Fier (în România au ajuns în vreo 65 de rânduri). Și-au vârât Mercedesul prin toate noroaiele șoselelor indigene. Au chefuit la nunți țigănești fără număr. Au ascultat lăutari până la crăpatul zorilor. Și au înregistrat. Zeci, sute, mii de benzi de magnetofon. Cu aparate profesionale, înregistrări de calitate, azi rarități irepetabile.

Cuplul Cellier l-a dat lumii pe Gheorghe Zamfir. Îl vedem pe ecran, cu talentul, nevrozele, năzbâtiile și vetustul său. Cei doi elvețieni au descoperit Europei civilizate muzica maramureșeană. (Ceea ce îmi aduce aminte că am prins-o pe Nastasia Pop, una din cele mai bune horitoare din Țara Lăpușului. Decenii la rând a fost exploatată fără rușine de culturnicii locali, pe bani puțini și fără ca vreunul din „patrioții” județului să se gândească la editarea unui disc, pentru viitorime. Apoi, prin 1983, a fost operată de cancer la stomac, și din acel moment n-a mai contat pentru specialiștii noștri în folclor). Tot soții Cellier se află la originea iureșului pentru muzica polifonică bulgărească, nemurită ulterior de alde Bregovici.

În film apar Ioan Pop (fondatorul grupului Iza), Mahala Rai Banda, cântărețele bulgăroaice. Pe nesimțite, dar fără a deranja, documentarul își transferă atenția spre o analiza a destinului muzicii tradiționale în Balcani. În România ea își linge și azi rănile provocate de culturnici nerozi și fără anvergură, gen Marioara Murărescu, cu al ei Tezaur folcloric. Cel mai aplaudat moment al filmului nu are nimic din festivismul de mucava al vremurilor apuse: e un dialog în versuri dintre Ioan Pop și Nicolae Pițiș (cel care cântă cea mai mare parte a coloanei sonore în filmul Pintea (1976).

Dar cea mai prețioasă lecție a filmului e că deschiderea spre lume constituie singura șansă. Marcel Cellier a făcut pentru muzica românească mai mult decât toată ciurda slugilor lui Ceaușescu. Dacă aș fi un festivist aș zice că merită o decorație românească, deși probabil el nu-i simte deloc lipsa. Ceea ce schilodul troglodit din Scornicești nu a înțeles niciodată e că nimic valoros nu apare și nu crește într-un mediu total închis, că fuziunea, aliajul, cooperarea dincolo de frontiere constituie singura cale, într-o lume tot mai nesigură. Cu această idee și cu o nostalgie de bună calitate, materializate în fotografii și filme de arhivă, ne-am despărțit de un film inspirat și serios.

Concertul

Grupul Iza era o prezență care se impunea de mult la TIFF. Anul acesta, marea lipsă a fost împlinită și unul din cele mai spectaculoase stiluri muzicale românești a umplut, ieri, Casa de Cultură a Studenților. Muzica moroșenească, la fel ca horinca, pune sângele în mișcare. N-a trecut mult până când picioarele au tropăit, palmele au bătut, s-a chiuit și am simțit că viața poate fi trăită și la peste o sută pe oră. Și am înțeles cu toții mai bine pasiunea de o viață a lui Marcel Cellier.

Playlist-ul s-a dovedit inspirat, o colecție contrapunctică de hore, învârtite și zicăli din cea mai autorizată sursă. Am ascultat Horea tilinca, Bărbătescul din drâmbă, Miorița colindă, mostre din toate dialectele muzicale ale Țării Maramureșului. Artiștii nu s-au ferit nici de fuziune, creolizând o suită din Țara Chioarului pe canavaua unei învârtite ca pe Iza. Puțină lume știe că muzica maramureșeană a cunoscut o lungă evoluție de la începutul secolului XX, că s-a transformat încontinuu, că atinge apogeul măiestriei chiar în zilele noastre (și în indiferența generală). Ioan Pop și Grupul Iza sunt parte a acestui fenomen, neezitând să experimenteze și în alte teritorii culturale (spectacole de teatru, multimedia etc.) și intervenind componistic, de o manieră echilibrată și eficientă, ca la piesele amintite mai sus.
Așa că putem și noi spune, ca într-un film al cărui titlu l-am uitat: what a day!

Foto: © The Fifth Season