Adrian Enescu: „Nimeni nu compune pentru sertar!”

de Horațiu Damian

Compozitorul reprezenta pentru mine o nebuloasă: trebuie să existe, din moment ce specialiștii ți-o certifică. Dar vine și momentul îndoielii, când te întrebi: oare chiar există? Și dacă răspunsul e afirmativ, de unde să-l scoți? Muzica, ea exista. Atâta câtă era accesibilă o ascultam, vrăjit, predispus la fantasmări. Dar nu reușeam să dau trup noțiunii de Adrian Enescu, artistul rămânea ceva abstract, înafara lumii acesteia, după chipul și asemănarea compozițiilor sale. TIFF-ul l-a adus la Cluj în carne și oase. Așa că nu am pierdut ocazia și i-am luat interviul de mai jos. Am descoperit un interlocutor deschis, afabil, care ar merita o monografie, chit că ea s-ar întinde în câteva tomuri. Pot spune cu siguranță un lucru: muzica lui Adrian Enescu vine dintr-o altă lume. Și, în mod cert, aceea e mai bună decât cea în care trăim noi.

R: Care film v-a oferit cea mai mare satisfacție?
A.E.: Nu pot spune că există doar unul. Filmele pe care le-am făcut cu Dan Pița și Mircea Veroiu m-au ajutat să împlinesc acea fuziune muzică-film care constituie, pentru mine, forma ideală a colaborării între compozitor și regizor.

R: Ce film v-a dezamăgit?
A.E.: Au fost mai multe. Nominal, nu cred că prezintă interes. Cu ele se întâmpla mereu același lucru: ceea ce eu propuneam, toate mărgelele pe care le înșiram pe fir, tot efortul de a compune și a justifica momentele muzicale, nu le mai regăseam când vedeam filmul după mixajul final. Se schimbau pozițiile muzicii, schimbându-se în acest fel optica asupra poveștii și caracterul personajelor. Intervenea o discrepanță între viziunea mea, între ceea ce imaginasem și urmărisem eu, și rezultatul final. Vedeam imagini înecate într-o baie de muzică fără rost, fără justificare. Sau muzici colaterale, fără nici o funcție, dar care, întâmplător, plăceau prea mult regizorului.

R: Când începe rolul compozitorului?
A.E.: Meseria de a scrie muzică de film presupune ca regizorul și compozitorul să înceapă efortul comun încă dinainte de pornirea filmărilor. Numai că industria filmului își are alte legități. Ce se întâmplă în ultimii 20 de ani: compozitorul a ajuns un personaj angajat de producător și de sound designer. Totul pleacă de la bani. Îți spune producătorul: avem X dolari. Din aceia trebuie plătiți compozitorul, dar și orchestra care va interpreta muzica scrisă de acesta. Cine mai trebuie plătiți? Studioul, inginerul de sunet, dirijorul. E un deviz care începe să se ridice la anumite sume. Și atunci sound designer-ul vine la tine, compozitor, și-ți spune: Domnule, am nevoie de o temă de 3 minute, de dragoste, un suspence tot de 3 minute, o temă pentru o urmărire cu mașini…

R: Compusă așa, orbește?
A.E.: Da. Îți spune: vreau o combinație de muzică electronică, cu maximum 30 de instrumentiști, că nu pot să-mi permit mai mulți. Muzica se imprimă în studio, multicanal: flautul separat, viorile separat și tot așa. Sound designer-ul se alege cu niște cărămizi, cu care poate jongla. Ia pistele sonore și începe să le combine. Și așa, din 10 minute scrise de mine el poate scoate și o oră de muzică. Iar compozitorul nu mai e compozitor, ci doar un inventator de o temă, sau două, sau trei, cât e plătit.

Sigur, există filme cu devize mari, și acolo se discută altfel. De exemplu, la un compozitor ca Hans Zimmer, doar producția muzicii costă de la jumătate de milion de dolari în sus. În cazul lui James Horner, cu muzica scrisă pentru Titanic (1997, regia James Cameron) doar orchestra și imprimările în studio au costat 500.000 de dolari. E foarte adevărat că într-o săptămână filmul și-a recuperat banii.

R: Să vă dau un caz: coloana sonoră pe care ați compus-o la Tănase Scatiu (1976, regia Dan Pița). Acolo, stilul muzicii se schimbă pe distanța a câtorva măsuri: de la electronic, la clasic, la influența balcanică…
A.E.: Acolo nu există nimic electronic. Pare doar electronic.

R: Cum așa?
A.E.: Se simte electronic din cauza înregistrării proaste. Acolo e numai o orchestră de cameră cu 17- 18 oameni. La care am adăugat niște instrumente populare, un caval și o citeră. Iar fuziunea am urmărit-o dintotdeauna, eram înnebunit să ajung la ea. Tot drumul meu de creator numai din asta a constat, din căutarea fuziunii. Ceea ce îmi doresc cel mai mult este să scriu o Misă, combinând toate culturile de pe glob. Textul ar fi cel latin, dar suportul muzical l-ar furniza aceste culturi diferite, în fuziune. E un proiect pe care trebuie neapărat să-l duc la capăt. Vreau să găsesc oameni, să-i strâng laolaltă.

R: Ce v-a orientat spre muzica electronică?
A.E.: Ascultam anumite muzici, pe urmă, cât eram în facultate am văzut prima expoziție a unor americani, la București. Pe lângă multe alte exponate, au venit și cu instrumente electronice. Mi-a plăcut, m-a incitat. Contactul cu lumea filmului s-a realizat din facultate. Lucram mult cu Pița, cu Veroiu, încă de când eram toți trei studenți. Făceam probe, experiențe cu sunete, cu imagini…

R: Dacă ar fi să comparați perioada dinainte de ’89…
A.E.: Nu vreau s-o fac. Nu-mi face plăcere să-mi aduc aminte de ea. Nu mă interesează să discut perioada dinainte. Pentru mine ea s-a încheiat atunci, e o poartă închisă. Am trăit atunci, așa se făceau lucrurile atunci, cu furcile caudine respective. Care există și azi, și nu vorbesc numai de cenzura economică. Punct.

R: Detectez o ușoară nemulțumire pentru felul în care e tratată la noi muzica de film…
A.E.: De unde ai scos-o pe asta? Nu. Fiecare are dreptul să facă așa cum crede de cuviință. A, că în filmul românesc nu mai e la modă să folosești muzica? Pe glob se fac vreo 4000 de filme anual. Din acestea 98% au muzică. Deci, cine e câștigător? Cine e în afara tendințelor? Sunt lucruri pe care numai muzica le poate comunica.

R: A existat o politică de a nu edita muzica de film, la Electrecord și după aceea?
A.E.: Nu i-a interesat. Nu am putut înțelege niciodată de ce nu s-a scos nici un disc cu muzică de film. Le spuneam: OK, nu vreți să scoateți un compozitor, scoateți un disc cu cinci compozitori. Nimic. Pentru ei muzica de film nu exista. Iar azi, ca să scoți un disc de calitate, ajungi să te lovești tot de problema banilor. Pentru că azi intri în competiție cu sound-ul filmelor de Hollywood, unde 5+1 (sunet surround, Dolby 5+1- n.rep.) e minimul în ce privește calitatea. Azi nici nu știu cum ar mai putea fi scoase asemenea albume, pentru că multe benzi originale nu mai există. Ele se păstrau într-o cameră frigorifică excepțională, care exista la studiourile Buftea, o cameră imensă, cât jumătate din strada asta (strada Baba Novac- n. rep.). Acolo se păstrau benzile sonore, ca și filmele, cu toate componentele. După ce complexul a trecut la MediaPro, aveau nevoie de spațiul acela. Nu a venit nimeni de la Asociația Cineaștilor să recupereze materialele. Așa că noii proprietari au aruncat de-a valma benzile, partiturile, rolele, scenariile. Nu i-a întrebat nimeni de sănătate când făceau asta. S-au aruncat decoruri, scenografie, costume. Tot ce s-a achiziționat, de la fostele mari familii, când au ajuns la ananghie, după 1948: argintărie, mobilier, nu mai e nici urmă de ele. Nu se știe unde au ajuns. Se recuperaseră de la Palatul Regal rochii, uniforme. Nu a mai rămas nimic!

R: Dar Dvs. ați recuperat ceea ce ați scris? Mai aveți partiturile care să permită reconstituirea unor muzici?
A.E.: Când făceam muzică simfonică sau electronică, o făceam în studioul meu, acasă. Partiturile respective le am. Însă marea majoritate s-a pierdut.

R: Vinil sau CD?
A.E.: De fapt, ar trebui să vorbim despre analog sau digital. În anul 2013 înregistrările se fac analog, iar prelucrările și masterizările digital. Care digital a ajuns la niște performanțe incredibile.
Așa că nu am nostalgii…

R: E necesară fizica și electronica pentru a face muzică?
A.E.: Categoric. Jumătate din muzică e artă și jumătate e tehnică. Matematică. Ce înseamnă muzica? Începi de la două sunete, pe care le dezvolți. Și cum le dezvolți? După niște principii, învățate anterior. Există, ca în orice profesie, o parte de pasiune și una de meserie. Ultima te învață niște lucruri. Pot să am o pasiune oricât de mare dacă nu pot să clădesc nimic, că îmi cade acoperișul în cap. Marii compozitori ai lumii, ai să vezi, îi numeri pe degete, pe cei care rezistă în timp. Sunt cei care au găsit formula perfectă, au găsit soluția ecuației, au elucidat necunoscutele ei. Îți dai seama de când ființează muzica asta? De cel puțin șapte mii de ani. Câți oameni au fost obsedați de ea, cîți au compus? Unde sunt tonele de muzică adunate de atunci? Compozitori, formații de rock, au rămas în memoria colectivă prin câte o piesă, prin câte o compoziție. Compozitorii din secolul al XI-lea au compus muzică. Multă. Ce s-a transmis până la noi, ce a rezistat timpului? Câte o culegere, câte o piesă. Atât.

R: Regizorul preferat în colaborări?
A.E. Fără îndoială, Dan Pița. El îmi povestea scenariul înainte de începerea filmărilor. Eu veneam cu propuneri muzicale, prin care încercam să rezolv niște probleme ale scenariului. Iar el pleca acasă cu muzica, o asculta, o ducea la filmare, o folosea pentru a induce o anumită stare în timpul filmării. Apoi revenea, discutam, refăceam. Doar cu el și cu Mircea Veroiu am putut colabora astfel.

R: Aveți piese de sertar, ca Vangelis?
A.E.: Nu. Și nici Vangelis n-are. Pentru că, hai să fim serioși, nimeni nu compune pentru sertar. Doar dacă trăiește în vîrful muntelui. Câți scriitori cu literatură de sertar cunoști?

Foto: © Horațiu Damian