Luminița Gheorghiu: “Mă mulțumeam și cu Moromeții”

De Horațiu Damian

Fiind omul momentului și imaginea TIFF pentru ediția tocmai epuizată, Luminița Gheorghiu a fost o apariție rară, mai greu de văzut ca soarele pe cerul festivalului. Pe cale de consecință, toată presa dorea un interviu cu ea. Mulți au trebuit să-și pună pofta în cui, nu și noi. Cum necum, soarele a răsărit și pe ulița noastră, probabil în compensație pentru că la TIFF a făcut grevă. S-a întâmplat în ceasul al doisprezecelea, cu ocazia festivității de premiere. Ne-am strecurat în impozanta clădire a Teatrului Național mai ceva ca Jack Ruby în parcarea subterană a Poliției din Dallas. Când cu miruirea lui Oswald. Numai că noi nu doream să ne răzbunăm pe nimeni, doar să luăm un interviu celei mai în vogă actrițe române în viață. Pe care interviu Luminița Gheorghiu a avut bunăvoința să ni-l acorde, cu jumătate de oră înainte de începerea ceremoniei, chiar dacă actrița era la capătul unui program obositor, încununat cu un guturai à la Cluj.

R: Care a fost primul contact cu Noul Val Românesc?
L.G.: Prima întâlnire am avut-o cu Cristi Puiu, deschizătorul de drum în Noul Val. Am jucat în filmul lui, Marfa și banii.

R: La aceea dată vă imaginați unde va ajunge acest Nou Val?
L.G.: E greu să știi dinainte. Am acceptat să joc în filmul lui Cristi Puiu pentru că mi-a plăcut foarte mult scenariul. N-am avut habar că va fi o colaborare atât de importantă și de durată, că el va face trei filme, și eu voi juca în toate trei.

R: Ce anume dintr-un scenariu vă face să acceptați rolul?
L.G.: La Marfa și banii nu aveam un rol prea mare, nu aveam multe de făcut acolo. Ce sarcini aveam, mi se păreau diferite de ceea ce jucasem până atunci. La mult timp după ce a ieșit filmul, discutam cu Cristi Puiu și îi spuneam că tare mult aș fi vrut să fie mai dezvoltat rolul, sau să fie reluat într-un alt film. Mie mi-ar place tare mult să joc o buticăreasă! Am avut senzația că mă pliez bine pe micile momente când ea, personajul meu (în Marfa și banii– n.n.), nu e doar mamă, ci își exercită această meserie, de comerciantă de cartier.

R: Care ar fi personajul pe care nu l-ați făcut încă și ați vrea să-l jucați?
L.G.: I-am spus lui Răzvan Rădulescu, după proiecția filmului Poziția copilului , de la Teatrul Național: aș vrea mult de tot să joc personaje negative. Sunt foarte ofertate, și cred că le-aș putea întruchipa…

R: E mai greu să joci sfinți…
L.G.: E la fel de greu să joci orice, bine. Dacă trebuie să joci bine, totul e foarte greu.

R: Ce așteptați de la un regizor?
L.G.: Să fie atent. Dacă sunt situații în care s-ar putea să nu am măsura exactă a momentului X sau Y, el să fie atent și să mă tragă de mânecă. Tu poți să intuiești un rol, un personaj, dar sunt lucruri care îți scapă. Și atunci e important să mai existe o privire, mai atentă, pe lângă care să nu treacă scăpările.

R: Cum vă promovați?
L.G.: În România nu poți să ai agent, pentru că se fac foarte puține filme. Eu, deși am făcut două filme cu Haneke, nu m-am gândit să-mi iau agent, mi-am spus că filmele pe care le-am făcut țin loc de agent. Pe de altă parte, e foarte important ca actorul să joace în limba lui. Chiar dacă știe o limbă străină, oricât de bine, nuanțele delicate și multiple îi reușesc pe limba în care s-a născut. Cel puțin la mine așa se întâmplă.

R: Nu e periculos să fii actrița momentului ?
L.G.: Periculos nu cred că e cuvântul potrivit. E greu pentru viitor. Fiindcă tu singură îți pui presiune asupra ta. Și e greu, foarte greu, să nu greșești.

R: Ce vă determină să jucați în producții studențești?
L.G.: Vreau să vă spun că m-am dus la producțiile unor studenți de anul II, de anul III. Totdeauna cu ochii închiși, pentru că studenții trebuie ajutați. E obligatoriu. Nu am stat să mă gândesc dacă scenariul e bun sau nu. Până acum m-am nimerit în compania unora care au confirmat. Am avut noroc în profesie, să colaborez cu studenți foarte buni.

R: Când ați simțit că ați decolat în carieră?
L.G.: Atunci când începi să faci film, e bine ca lucrurile să aibă o anumită continuitate. Dar pentru mine există un film care a rămas, care e atât de puternic, și astăzi. Cred că nimeni nu va putea trece, vreodată, de el. Și aș fi fost mulțumită dacă rămâneam doar cu acela. Dacă rămâneam doar cu Moromeții (1987, regia Stere Gulea).
Foto: © Horațiu Damian