Dan Nuţu. Fost rebel. Interviu

de Horaţiu Damian

Mulţi ani la rând Dan Nuţu a fost supăratul juvenil de pe marele ecran românesc. La graniţa dintre anii ’60 şi ’70 fizionomia lui, tăiată cu dalta, semnifica subversiunea însăşi, chiar şi când juca boieri închistaţi. Pe vremea în care dincolo se mergea la Woodstock, iar la noi culmea hipismului era plaja nudiştilor, personajele lui Dan Nuţu aveau curajul de a nu se simţi bine în paradisul etatizat, demonstrând că lucrurile nu merg unse nici măcar pe drumul spre comunism în zbor. După care, prin 1980, actorul părăseşte ţara, şi dispărut va fi până pe la 2005, când reapare, sfios parcă, la gala de premiere a TIFF. Şapte ediţii mai târziu am avut şansa de a mă intersecta cu Dan Nuţu, la acelaşi festival, şi nu am ratat ocazia de a-l intervieva. Comparatiştii maniaci i-au trasat paralele cu figura altui neliniştit al cinema-ului, James Dean. Dar ăsta nu e decât clişeu jurnalistic: Dan Nuţu nu poate fi decât Dan Nuţu.

 

R: Dădeaţi senzaţia unui revoltat, sau inadaptat pe ecran. Un individ care nu-şi găsea locul în societatea…
DN: …utecistă, poate. Da. Sau poate nu. Atitudinea asta venea din ale tinereţii valuri. Pentru că, fiind expus pe peliculă, oricine trebuie să capete o etichetă, pusă de alţii. Pe atunci judecam lumea ca un nimeni mic, dar care credea că le ştie pe toate. Majoritatea băieţilor şi fetelor, artişti sau nu, între 17- 27 de ani, sunt născuţi să fie rebeli. Se încontrează cu părinţii, vor să sară din stereotipuri, să-şi creeze propriul calapod. Să spargă tabieturile generaţiei trecute. Iar treaba cronicarilor, a ziariştilor, e să pună etichete: rebel, inadaptat…

Actorie-loterie

R: Astăzi vă identificaţi cu cel din vremea aceea?
DN: Omule, a trecut mult de atunci, e foarte greu să te identifici cu ceea ce ai fost. Nu e vorba numai de arte, dar rebeliunea asta de la 17 la 27 de ani se termină cu o maturizare bruscă dacă intri în bănci, în finanţe, sau devii primarul capitalei, ori dacă intri în Ministerul Culturii. O asemenea experienţă te maturizează, te face alt om. Altfel, continui să bâjbâi, să încerci marea cu sarea, şi un soi de copilărie rămâne musai cu tine, pentru că e parte din cum te-ai creionat pe tine însuţi. Într-un fel sunt acelaşi, nu în sensul imaginii pe care o aveau alţii despre mine, pentru că de aceea mă durea undeva, ci în sensul că îmi plăcea ce făceam pe vremea aia. Nu am mai făcut-o de mult, dar nu-i duc dorul, nu-i duc lipsa.

R: Aţi mai juca astăzi?
DN: Cu Mircea Săucan probabil, dacă ar trăi. Cu alţii mai greu. Cu Cristi Puiu oricând.

R: Care e regizorul de film care vă rămâne în minte?
DN: Pintilie, în primul rând. Ca şi Cristi Puiu, e îngrozitor de deştept. A fost primul şi la propriu. Amândoi eram la primul nostru film, care m-a pus pe mapamond. Dacă nu făceam acel film cu Pintilie (Duminică la ora 6– 1967- n.n.) nu le-aş fi făcut nici pe celelalte. Totul e o chestie de noroc, o loterie, de fapt. Sunt foarte mulţi actori talentaţi pe lume, dar nu poţi spune că unul e mai talentat decât celălalt. Nu, unul are mai mult noroc şi ştie, să zicem, să şi-l folosească. Eu nu mă pot lăuda că am fost bun meseriaş. Am făcut treabă cât m-a dus capul.

În societatea cailor

R: Teatru sau film?
DN: Vorbeam azi noapte despre asta cu Cristi Puiu, despre diferenţa dintre teatru şi film, şi de ce mi-a fost uşor să mă despart de ele. Frumosul în teatru stă în cele 2-3 săptămâni în care creionezi un personaj, indiferent că e din Shakespeare, Eugen Barbu sau Paul Everac. E frumoasă joaca, găsitul glumiţelor, a momentelor din spectacol. Evident, depinde şi e foarte importantă relaţia cu regizorul. Dar munca la facerea, pur şi simplu, a personajului e mult mai importantă ca spectacolul în sine. Spectacolul începe să se repete, trebuie să faci acelaşi lucru, şi asta devine îngrozitor de boring (plictisitor n.n.). La premieră şi o săptămână, două după aceea, mai merge. Am jucat sub Liviu Ciulei, care era un amor, Dumnezeu să-l ierte, într-un spectacol, Elisabeta 1. Am jucat în el până la plecarea mea din ţară. Mai spre sfârşit, pentru mine, personal, devenise o corvoadă să fac aceleaşi glumiţe desenate din pornire, adică umorul spectacolului. Devenea aproape imposibil să mă prefac că am aceeaşi spontaneitate, după 5 ani de zile!

La film nu creezi un personaj întreg, pentru că nu ai cum. E o tâmpenie să spui că ştii cine e personajul, că te poţi identifica cu el. În fiecare secundă în care se dă „Motor!” mergi înainte, te transformi (sau nu te transformi) dar singurul lucru care se schimbă e dialogul, e privirea, fiecare moment are adevărul său, care se perpetuează numai în câte duble se trag. Dacă acel moment intră sau nu în film, deja nu mai ţine de tine, nu mai ai nici un control. Ceea ce faci în teatru vreme de 4-5 săptămâni, la film trebuie să reuşeşti într-un minut.

R: Care era atmosfera cinematografiei de atunci, văzută din interior?
DN: Am avut norocul să lucrez cu câţiva regizori foarte buni, cu mulţi buni. Mai era tabăra nicolaesciană, în ale cărei filme am avut noroc să nu fiu distribuit. În studiouri… era o nebunie întreagă, de care nimeni nu părea interesat sau nu dădea nici o atenţie, pentru că la cum se învîrteau lucrurile la casele de producţie pe vremea aia… Intrigăraie era multă, pe mine nu mă interesa, că în pauzele de la filmări stăteam mai mult cu cascadorii şi cu caii. Dar e o perioadă care încă persistă, am mai întâlnit oameni care mă abordau, în 2011, ca să vorbim cine ştie ce, discuţii cu iz din perioada trecută.

American delight

R: De ce aţi plecat din ţară?
DN: Din curiozitate, că altfel nu aveam de ce să mă plîng. Făceam teatru, film, lucrasem cu toţi cei cu care merita să lucrezi, dar care în ultima vreme începuseră să plece din țară, în cea mai mare parte. Nu prea mai aveam cu cine lucra, aşa că am plecat.

R: N-a fost un salt prea brusc, America?
DN: Am stat la început în Germania, unde am făcut un film cu Gabrea (Iacob, îngerul– 1981- n.n.) El m-a atras să rămân în străinătate. Dar în Germania aveam handicapul limbii. Aşa că am plecat în America. Iar acum stau iarăşi în Berlin.

R: Cum a fost adaptarea în America?
DN: O rupeam pe englezeşte dinainte, îmi plăcea sunetul limbii, oamenii, şi, aşa zisa libertate de pe stradă. Trimiteam vederi acasă- tâmpit ce eram!- cărţi poştale cu Ronald Reagan luat la mişto, le trimiteam prietenilor, cu textul „Să ştiţi că mie îmi place de ăsta, al vostru ce mai face?” M-au beştelit pe urmă, pe vremea aia se deschideau scrisorile înainte să ajungă la destinatar.

De adaptat m-am adaptat foarte bine, nu mi-era că mă arăta câte unul pe stradă „Uite, Dan Nuţu, face pe taximetristul!” Mă durea în cur. Eu făceam banii de chirie şi să ies la câte un local de jazz, nopţile. Mai făceam câte un rolişor, când mă mai chema Liviu Ciulei sau Andrei Şerban, dar nu eram mort să continui cu actoria. Eram şi la o altă vîrstă, aveam deja 36 de ani, nu-mi crăpa buza să continui. Ca actor, în America eşti un navetist, eşti angajat pe sezon, sau pe proiect, pe piesă, poţi sta un an-doi dacă se leagă un alt spectacol, dar de obicei durata unui show e de 1-2 luni.

R: Cum aţi găsit ţara, după 1990?
DN: Cînd am plecat erau trei ziare şi 4 reviste. Când m-am întors, pe standuri erau cîteva sute de publicaţii. A crescut cantitatea, dar ţin minte că încercam să răsfoiesc ziare româneşti şi mă deranja îngrozitor limba, parcă sărăcise vocabularul- nu mai mult de 1000 de cuvinte. Înainte erau obligatorii laudele, acum părea obligatoriu să înjuri.

Herr Professor şi stâlpul de cinema

R: De unde până unde filmul documentar?
DN: În America m-am învăţat singur computer, grafică şi animaţie. Am cumpărat un Avid (program de editare- n.n.) după ce m-am mutat în Boston. Făceam montaj pentru unii alţii, erau filme care mi-au turnat bani în buzunar pe trei ani de zile, pentru un teaser, un trailer şi un film scurt pe care voiau să-l arunce pe piaţa casetelor VHS. Îmi dădeau 2-3 casete Beta şi de acolo extrăgeam un film de 15 minute, unul de 3 minute, şi unul de un minut. Am lucrat pentru PBS-ul din Boston, iar de acolo am prins gustul documentarului. Ficţiunea e cu totul altă lume. La un moment dat, în Europa, prin Barcelona, m-a izbit vederea a 3 ganguri, în care se vindeau numai filme documentare. Am înţeles că deschiderea aceasta pentru documentar începuse în America şi continua în Europa. Mi-a venit ideea, cu proaspăta mea parteneră de atunci (care între timp a devenit permanentă) de a face aplicaţii în dreapta şi stânga pentru proiecte pe film documentar. Am făcut un treatment pentru postul ARTE. Şi am avut deviza „să te joci de-a Aristoteles pentru o nouă generaţie de cineaşti”. Le-a plăcut conceptul de Aristoteles, am luat banii, şi Aristoteles a rămas.

R: Vă place să fiţi formator?
DN: Mi-a plăcut din tinereţe, când eram asistentul doamnei Olga (Tudorache- n.n.). Am predat la actorie 3- 4 ani. E o bucurie infinit mai mare, nu să le dai talent, că n-ai cum, nu să-i înveţi, ci să-i pui pe un drum bun, să-i ajuţi să şi-l găsească ei singuri, dar mai repede. E satisfacţia să vezi că spusele tale se materializează, şi cu succes.

Aşa e şi la Aristoteles. Eu aduc experţi, dar îmi dau cu părerea, evaluez munca lor. Şi am avut noroc să văd cum acele 5 săptămâni de workshop dau roade, că absolvenţii iau premii. E foarte plăcut.

R: O ultimă întrebare: atunci de ce v-aţi făcut actor?
DN: Ete, na, şi tu acuma..! I-am spus şi Iuliei Blaga: voiam să-mi văd moaca pe stâlpul de la Cinema Patria!

Foto: © Horațiu Damian