Muzica barzilor

de Horațiu Damian

Joi, pe 28 februarie, în Cluj Napoca vor avea loc două concerte. Unul de la ora 18.00, în Sala Tonitza a Muzeului Național de Artă (Palatul Bannfy). Al doilea de la 20.30, în Cafeneaua Culturală Piano Cazzola. Vor cânta Nicolae Pițiș și Casandra Maria Hauși.

Cu ei ni se deschide perspectiva unei întâlniri cu muzica tradițională românească. Ea nu are nimic de-a face cu imensele minciuni numite Cântarea României sau Tezaur Folcloric. E o muzică din zorii umanității și, pentru români, un imens continent nedescoperit. Transmisă din gură în gură, transformată generație după generație, ne întâmpină o muzică ce s-a șlefuit vreme de milenii, tot cântată de mii de guri și ascultată de și mai multe mii de urechi. Ea acoperă tot spectrul, de la satiric la tragic, povestind romane întregi prin doar câteva versuri.

Old school

Nicolae Pițis vine din Țara Lăpușului. A dus o viață liberă, nesupus autorităților sub vechiul regim. La fel de independent e și astăzi. Reprezintă acea aristocrație păcurărească, fără absolut nici o legătură cu traficanții ratați de iaurt reconvertiți la patronatul de fotbal. Vocea i-a fost descoperită încă din 1967. Prima participare la un program de Televiziune datează din 1968, în emisiunea Dialog la distanță  (mult timp a fost și singura). Dar n-a intrat în coteriile artistico-mafiote de la noi, și, ca atare, nici astăzi nu are un disc dedicat, din care să răsune formidabila-i voce.

E unul din exemplele cele mai frapante că simțul artistic nu se dobândește în școală. Îl ai sau nu. Am avut prilejul să-l ascult cântând live. Sau de pe înregistrări bootleg, mai numeroase decât cele oficiale (care se reduc de fapt la câteva cântece pe un LP, apărut sub custodia Speranței Rădulescu). În toate exista o știință a muzicii, o artă a cromatizării execuției pe care alții o deprind numai peste ani de studii, și aceia sub semnul lui „dacă”. Nicolae Pițiș e un bard, în sensul celtic al termenului: cântă nu numai melodii învățate de la alții, ci și unele compuse de el însuși, hore în grumaz pe versuri tot de el iscate. Cele din urmă sunt extrem de personale, de aceea răsună doar în momente de intimitate, când sufletul simte nevoia să se deschidă spre alții.

Ștafeta

Casandra Maria Hauși vine din Baia Mare. E una din rarele ipostaze ale artistului tânăr care înțelege valoarea și potențialul repertoriului arhaic. Și care s-a angajat pe calea studierii și interpretării profesionale a acestuia, știind că o așteaptă un drum fără laude, cu multe asprimi și exigențe. Într-un fel, ea repetă la genul feminin calea pe care a apucat-o și Grigore Leșe, cu mulți ani în urmă. Modul în care își alege piesele, stilul în care le cântă vestesc un mare potențial, pentru a cărui fructificare nu putem decât să-i ținem pumnii. Toate acestea dublate de o imensă energie, pe care fragilitatea ființei nu o anunță prin nimic.

Mă duc la acest concert fără prejudecăți, doar cu certitudinea că nu mi se va servi marfă contrafăcută, poșircă vărsată sau altele asemenea, cu care ne obișnuim prea ușor în viața de zi cu zi. Ni se va oferi un distilat, prețios, dar nu ușor de receptat. La urma urmei, nici vinul vechi nu-i pentru oricine.

Foto: © Casandra Maria Hauși