Promenada Şaguna

de Horaţiu Damian

Cotidianul ne acaparează prea adesea, punându-ne ochelarii de cal ai rutinei. Trecem prin viaţă, ea trece pe lângă noi, și asta fără să băgăm de seamă. Bine facem când ne oprim puţin din drum ca să privim roată. De multe ori avem ce vedea.

Zilele trecute am redescoperit strada Andrei Şaguna. Nu-i vorbă, trăiesc în Cluj de la naştere. Ştiam de restaurarea prin care a trecut trama stradală. Însă abia acum redescopăr cât de formidabilă este.

Dubaş!

Înainte de 1918 se chema Timár utca. Adică strada Tăbăcarilor. Sub administraţia românească, atât inter cât şi postbelică i se spunea strada Dubălarilor. Logic, pentru că e situată pe malul Canalului Morii. Din zorii oraşului şi până hăt către zilele noastre, firul de apă servea morile aşezate ciopor de-a lungul său. Și tăbăcăriilor. N-a mai rămas urmă din ele, ultima moară fiind desfiinţată cam pe la 1973. Iar ultima clădire a unei mori, cea din Mărăşti, a fost distrusă pe la 2009- 2010- pe altarul unor proiecte imobiliare. Tăbăcăriile au dispărut cam prin anii ’50.

Dubălar înseamnă tăbăcar. Industria respectivă avea nevoie de apă, de unde situarea ei pe strada cu nume închinat breslei, care se împărtăşea din aceeaşi apă cu morile. Cât a purtat acest nume, l-a justificat cu prisosinţă: era o uliţă de urbe veche, uşor sordidă, murdărică, dar pitorească. Fiind situată în zona pieţei Mihai Viteazu, intens locuită de comunitatea evreiască, aici funcţiona o mikva– baia rituală unde evreii ortodocşi veneau să se primenească înaintea celor trei rugăciuni zilnice. Clădirea mai există- e acum un centru de spa şi întreţinere corporală. Tot prin apropiere funcţionează sediul Comunităţii Evreieşti din Cluj.

Nume preoţesc

În elanul patriotic de după Revoluţie, strada a fost redenumită Andrei Şaguna. Totdeauna am considerat-o o străduţă prea mică pentru o personalitate prea mare. Acum, după cosmetizare, nu mai obiectez cu nimic. Pentru că în acest caz pot vorbi despre o reuşită urbană. Strada, văd eu acum, are ceva special. Are personalitate.

În zilele astea bag de seamă cât de interesante sunt faţadele clădirilor de peste apă, fiecare în parte. Cât de simpatice sunt modestele căsuţe de dincoace. Unele din ele îşi mai păstrează tavanul din împletitură de nuiele, tencuială şi blănuri de scânduri. Fiecare gang, fiecare scară, fiecare curticică şi imobil spun o poveste. Iar dacă nu le ştii povestea, poţi să inventezi una. Pentru că toate elementele de peisaj sunt expresive.

Reclaim the street!

Zona s-ar preta foarte bine pentru street art, pentru târguri de artizanat, pentru tot felul de proiecte frumoase şi trăznite. În mod normal, întreaga stradă ar trebui tratată drept un ansamblu arhitectonic aparte şi supusă unei protecţii sporite în întregul ei. Aşa cum este acum, are un ce deosebit, şi merită transmisă ca atare viitorimii. Iar faptul că e mai curăţică nu-i dăunează: pitorescul se păstrează, ba chiar e mai ademenitor.

Evident, marea problemă o constituie lipsa plantelor. Aici nu prea avem ce face: arhitecţii români se străduiesc din greu să repete greşelile colegilor occidentali din urmă cu patru decenii. Cam ăsta e decalajul de înţelegere şi inteligenţă al societăţii noastre, dacă nu şi mai mare. Plus că în capitalismul de stat românesc, firmele de partid trebuie să ne vâre pe gât stocurile de piatră cubică şi pavele, nu plante şi spaţii verzi…

Dincolo de toate, o stradă ca un chei de port, o zonă care merită vizitată. Faceţi experimentul, nu aveţi mult de umblat.

Cale bună!

Foto: © Horațiu Damian