Copacul- duşmanul de moarte al românului

de Horaţiu Damian

E arhicunoscut că arborii sunt, dintotdeauna, duşmanii de moarte ai românilor. Nu există rău suficient de mare pe care copacii să nu ni-l facă. Zi de zi asistăm la scene atroce în care copacii atacă locuinţele oamenilor cinstiţi, ucid copiii, violează femeile, dau foc, vandalizează monumentele publice, chinuie animalele etc. De aceea, în urmă cu câţiva ani, în înţelepciunea lor multi-milenară, clujenii respectabili au luat hotărârea să stârpească acest flagel.

O bună ocazie de a scăpa de duşmani a reprezentat-o construirea noului stadion, Cluj Arena. Ca de obicei, în calea acestui plan măreţ stătea un copac sabotor. Nu orice fel de copac ci un plop. Diametrul trunchiului la bază: între 4 şi 6 metri. Nu ştiu dacă arborele era aici în vremea când legendarul Donath proteja oraşul contra invaziei turceşti. Dar specialiştii spun cu certitudine că a fost contemporan cu scufundarea Titanicului. Ba a prins şi Revoluţia de la 1848. S-o spunem pe şleau: se pare că e mult mai vechi decât Revoluţia Franceză. Evident, nu se putea permite ca planurile stadionului să se-mpiedice de un plop (era să zic ciot; dar ce ditai ciot!). Aşa că a fost tăiat (de nişte băieţi buni, de la ţară, care vor să reuşească în viaţă şi chiar reuşesc foarte bine). Aşa a scăpat oraşul de un duşman plurisecular, care pe deasupra mai şi consuma oxigenul atâtor cetăţeni cinstiţi. Despre oxigenul produs nu trebuie să vorbim, ca să nu stricăm peisajul.

Nu doar copacii, dar vegetaţia, în general, e nocivă existenţei umane. La această concluzie a ajuns elita societăţii noastre. Au fost luate măsuri. Demult trăiam noi în Republica Ţopârlănească România, în care clasa politică conducătoare o formează ţopârlanii. Dar a trebuit să aşteptăm apariţia unor arhitecţi de extracţie socială ţopârlănească pentru a vedea acest mod de viaţă tradus în amenajarea urbană. Piaţa Unirii (fostă Libertăţii, fostă Fötér) a fost defrişată de vegetaţie şi acoperită cu dale de piatră. Proiectul are patru avantaje, unele din ele reliefate şi de arhitecţii proiectanţi: 1) ne scapă de vegetaţia aceea insolentă şi care, se ştie prea bine, constituie cea mai mare sursă de poluare; 2) împiedică boschetarii să se ascundă prin boscheţi, de unde ieşeau noaptea la drumul mare şi atacau poştalioanele Băncii Naţionale; 3) prin acoperirea cu piatră seacă se reflectă şi sufletul celor care au proiectat ansamblul: arid, sec, de piatră. Deci foarte la modă; 4) în contextul încălzirii globale, piaţa de piatră se transformă vara într-un cuptor, cu vreo 10-15 grade mai fierbinte decât temperatura reală.

Adevărul este că abordarea ţopârlănească în arhitectură nu s-a impus dintr-o dată. Începutul a fost făcut la Baia Mare, unde piaţa din oraşul vechi a fost curăţită de un parc insolent care se afla acolo de pe vrema Școlii de la Baia Mare (pe care n-o amintim pentru că, deși de nivel mondial, era ungurească), şi apoi pavelizată (adică acoperită cu pavele). De curând, sunt semne că lupta cu natura la oraşe şi sate câştigă teren. Parcul istoric Custozza din Alba Iulia a fost defrişat şi betonat, aşa cum se cuvine. Şi alaltăieri am văzut un proiect similar pentru piaţa centrală din Făgăraş. Semn că arhitecţii noştri n-or fi având idei multe, dar măcar le au fixe. Şi că există multe firme furnizoare de beton şi pavele pe lista camarilei politice la putere.

Apropo de idei fixe: ani de zile (dar ce zic ani, decenii la rând) unui veteran arhicunoscut al presei clujene îi stăteau în gât cei doi brazi argintii care flancau Teatrul Naţional. Până la urmă a obţinut realizarea vieţii sale: copacii au fost tăiaţi. Că şi aşa transformau clădirea în ruină şi scriau măscări pe pereţi.

Despre stejarii şi fagii din Parcul Feroviarilor merită povestit. Ei produceau negru de fum şi cauzau ploi acide. Aşa că: jos cu ei! Şi au fost puşi jos mai repede decât îmi ia mie să scriu acest material. În locul lor, se va amenaja un fel de bază sportivă, cu terenuri acoperite cu tartan şi o amenajare beton (la propriu!). Ceea ce îmi aminteşte că Emil Boc, pe când era primar, voia să desfiinţeze Parcul Colina, o zonă unică, dealtfel. Pentru că pinii care-l compuneau erau cunoscuţi pentru emanaţiile lor de cianură, sarin şi alte substanţe toxice de luptă, viitorul fost prim ministru s-a gândit să-l arendeze unui italian. Iar acesta urma să defrişeze şi să facă acolo un parc de distracţii. Adică un bâlci, aşa cum văzuse primarăşu’ nost’ în copilăria lui zbuciumată, la târgul din Mărgău.

Am căutat să-mi explic sursa acestei atitudini anti-vegetale generalizate, în contextul în care oraşele noastre au fost, după 1948, asaltate de milioane de oameni proveniţi din mediul rural, deci legaţi de natură (codru e frate cu românul, bla bla bla). Pe urmă am remarcat că puţine sunt zonele rurale care s-au dezvoltat armonios şi organic, în consonanţă cu tradiţiile şi cu civilizaţia rurală valoroasă pe care au dezvoltat-o strămoșii în cursul secolelor. Dacă intri în sufletul multor orăşeni de dată recentă vei descoperi, pe lângă meschinărie și sărăcie spirituală înspăimântătoare, și niște resentimente crunte legate de locurile natale- matricea culturală arhaică bla bla bla. Acolo, ta-su îl bătea cu biciu că nu dăduse demâncare porcului. Acolo, mă-sa o obliga să plece desculţă în glodul uliţei să aducă fotoghin de la comperativă. Acolo hârtia igienică era o mare necunoscută, aşa că ştersul la cur (dacă se ştergeau) era monopolul deştului. De aici, o ură aproape subconştientă pentru trogloditele locuri natale, ură care se transferă, invariabil, asupra a tot ce e verde. E deajuns să vezi cum sunt defrişaţi munţii, cum se pustiesc livezile cu pomi fructiferi, să vezi casele cu 20 de camere (în care toată familia trăieşte, o viaţă întreagă, în bucătărie), să admiri porţile betonate la greu, ca să-ţi dai seama de ura acestei populaţii la adresa a tot ceea ce e verde, vegetal. Cele mai la îndemână exemple de dezastru urbanistic sunt satele dimprejurul Clujului: Floreşti, Sânicoara, Chinteni.

Şi totuşi, cineva ar trebui să le spună: dragilor, copacii nu sunt duşmanii noştri. Dimpotrivă. Nu tot ceea ce vine de la ţară e rău, doar necuviinţa, mârlănia, proasta creştere şi trogloditismul. Tradiţiile sunt admirabile, muzica era, odată, minunată, arhitectura de lemn, o frumuseţe. Natura este un bun inestimabil. Nu degeaba, în vremurile de mai demult, erai considerat om deplin când îndeplineai câteva condiţii: să îţi întemeiezi o familie, să ridici o casă. Şi, nu în ultimul rând, să sădeşti cel puţin un copac.

P.S. În ultima clipă aflu că Primăria Cluj va amenaja o pădure-parc în zona dintre cartierul Zorilor şi campusul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară. Locul e încărcat de istorie: în Evul Mediu acolo funcţiona o mănăstire franciscană, iar acum există o adevărată junglă, printre care se mai păstrează clădiri vechi şi interesante. Deocamdată, acolo domnesc homeleşii  combinați cu haite de maidanezi agresivi. Deci, o amenajare ar fi minunată. Cu câteva condiţii: 1) să nu se betoneze copacii şi aleile; 2) vegetaţia să nu fie dezrădăcinată; 3) să nu se adauge plastic prea mult;  4) să nu se vopsească totul în portocaliu. Şi să nu uite cine trebuie că pădurile pietrificate din Arizona s-au format acum milioane de ani. E mai bine să păstrăm pădurile şi arborii noştri verzi.

Foto: © Agerkult