Recomandarea numită Biloxi

de Horaţiu Damian

Iată că se poate: avem şi la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca spectacole adevărate.Nu mofturi de fiţe, nu ţâfne intelectualiste fără acoperire, ci reprezentaţii ale teatrului viu, la care să poţi râde sau cădea pe gânduri. Pe care le poţi aplauda fără prefăcătorie. După o lungă secetă în domeniu, am detectat în ultima perioadă vreo două asemenea specimene. Despre unul dintre ele scriu astăzi.

Cu Biloxi Blues, de Neil Simon, regizorul Cristian Nedea reuşeşte, după părerea mea, cea mai bună montare a sa de până acum. Abordările din spectacolele sale trecute au fost variate, în stil şi calitate. Latura sa de organizator a debuşat într-o primă companie independentă de teatru din Clujul post-revoluţionar- ManInFest, ca şi într-un festival alternativ purtând acelaşi nume. Festivalul a încetat, din lipsă de susţinere financiară, dar sunt speranţe că va fi reluat.

Meritul regizorului în prezenta montare se referă în primul rând la concepţia de ansamblu: spectacolul- adică mai mult decât suma elementelor sale componente- se constituie într-un tot omogen, coerent şi funcţional. Ideile materializate în montare sună just, fără o notă falsă.

Dacă mergem pe diferitele paliere, putem spune că meritele încep prin alegerea textului:
Biloxi Blues e scrisă de Neil Simon. Adică un reprezentant al celui mai uman şi umanist teatru de pe planetă. În plus, dramaturgia americană are un alt mare atu: e profesionistă.

Un alt mare plus îl constituie jocul lui Adrian Cucu în rolul sergentului Toomey. Văzând acest spectacol, pot spune că nu ar fi fost de imaginat o alegere mai bună. Adrian Cucu face, poate, cea mai bună partitură a sa de până acum, în orice caz una de zile mari. Ironia, duritate, slăbiciunea, mentalitatea cazonă se îmbină foarte bine şi contrapunctic în construcţia personajului, iar actorul este just şi „acolo”, pentru binele spectacolului şi al spectatorilor. Partitura sergentului Toomey comportă întotdeauna pericolul de a-i face uitată latura umană. Adrian Cucu nu face această greşeală.

Interesantă şi fecundă este transformarea lui Eugene, jucat de Cătălin Herlo, într-un deus ex machina, care declanşează povestea prin flash back-urile sale. Ezitările, timidităţile, firavele îndrăzneli ale personajului sunt transpuse de Cătălin Herlo într-o fiinţă vie, pe care o crezi şi de care te ataşezi.

Una dintre marile câştiguri ale scenei clujene o constituie transferul actorului Matei Rotaru la Naţionalul urbei noastre mult-iubite. Absolvent al Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, la clasa Miklos Bács- Irina Wintze, Matei Rotaru era unul din cei mai buni studenţi al unei promoţii excelente- cea din 2008. Mi-l amintesc, mai ales, dintr-un memorabil recital în care a jucat cu succes 12 personaje într-o oră (între care un microb şi un vierme :D). În rolul Epstein, el demonstrează că şi-a păstrat neatinse capacitatea de nuanţare, percutanţa replicii şi energia care-l caracterizau în institut.

Personajul Hennesey constituie o revelaţie. Până acum regizorii îl cam înghesuiau pe Radu Lărgeanu într-un singur registru, previzibil, de care se achita cu brio. Cristian Nedea are meritul de a-l fi dirijat spre o interpretare nuanţată, diferită, în care actorul e convingător construind un personaj de ţinut minte.

Ceilalţi membrii ai distribuţiei sunt pe acelaşi calapod, fără scăderi de formă. Dimpotrivă, impresia este că actorilor le face plăcere să joace, şi acest lucru se reflectă în calitatea artei lor. Cristian Grosu e un Wykowsky aşa cum scrie la carte- visceral, animalic, nestăpânit, dur; Selridge, jucat de Miron Maxim se dovedeşte o încrucişare între un gură-mare şi un tip cu probleme; Cristian Rigman ne oferă un Carney la care infantilismul nu-i afectează bunăvoinţa.

Nici Ruslan Bârlea şi Silvius Iorga nu trebuie uitaţi, după cum şi personajele feminine, deşi cu partituri ingrate în economia spectacolului, au momentele lor de graţie (Ramona Dumitrean- Rowena, şi Romina Merei- Daisy). Last but not least, merită amintiţi studenţii clasei de actorie Filip Odangiu- Ferenc Sinko, de la Facultatea mai sus amintită: Andrei Sabău, Valentin Oncu, Eduard Bîndiu, Cătălin Filip, Iulia Brătfălean, Melania Crişan, Lucia Mârneanu, Andreea Papp, Alexandra Vanci, Paula Rotar, Teodora Păcurar. Ei debutează pe scena Naţionalului, şi nu în calitate de figuranţi.

Scenografia realizată de Adrian Damian este una funcţională. Reprezintă, în fapt, a doua la care Adrian Damian lucrează pentru o montare cu Biloxi Blues. În prima a şi jucat, fiind vorba despre un spectacol de institut.

Rezumând, Agerkultul poate să recomande această montare, cu sufletul împăcat, oricui doreşte să urmărească un spectacol bun şi alert. Următoarea reprezentaţie are loc sâmbătă, 21 aprilie, de la ora 19:00.

Foto: Sergentul Toomey (Adrian Cucu- dreapta) convingându-l pe Epstein (Matei Rotaru- stânga); © Nicu Cherciu