Ștafeta

de Horațiu Damian

În Cluj au fost contruite (nu știu exact când, bănuiala cade pe antebelic) două vile în stil prepalladian. Una în spatele celeilalte, așezate ușor asimetric. Erau asemănătoare celei din fotografie, însă aveau doar un etaj. N-o să amintim locul lor exact, nu prezintă interes. Pentru cunoscători vom spune că se ridicau pe aceeași stradă cu Vila Viola, construită de arhitectul Kos Károly; doar că în celălalt capăt al străzii.

Chiar și pentru o zonă chic  a Clujului, vilele se distingeau prin eleganța alcătuirii și a mediului ambiant. În fața lor- o fântână arteziană cu un bazin rotund, apa țâșnind dintr-o statuie în stil clasic. Fântâna era înconjurată de un rond circular- flori asortate cu gust. O alee acoperită cu pietriș alb și mărunt ducea până la poartă- terenul era întins, construcțiile se vedeau undeva, în depărtare, pierdute printre pomii fructiferi plantați peste tot. Senzația de spațiu o dădeau și cele două șiruri de tufișuri ornamentale, riguros tunse în rotunjimile lor, care încadrau aleea de la vile până la poartă. Plus livada care urca și pe deal, în spatele caselor, până sus.

Când treceam prin dreptul adresei admiram locul, mă gândeam cum naiba o fi să locuiești într-o minunăție ca asta (eu fiind născut și crescut la bloc). La un moment dat, ca un semn rău, apa din fântâna arteziană a încetat să curgă. Pe urmă a dispărut statuia, bazinul rotund, rondul de flori.

Data următoare am privit din nou în direcția aia, aveam senzația că ceva nu e în regulă. A doua privire m-a lămurit: clădirilor le lipsea acoperișul. Măi, să fie, mi-am zis, ăștia schimbă olanele. Pentru ca ultima vizită să întregească dezastrul. Vilele, amândouă, erau rase de pe fața pământului. Ghiceai doar conturul fundațiilor și parcă nu-ți venea să crezi, păreau ale unor construcții mult mai mici decât ți le aminteai pe cele care se ridicau mândre, odată. Rași erau și pomii fructiferi. Cele două garduri vii dispăruseră, dezrădăcinate, aleea cu pietriș pe care o încadrau parcă nici n-ar fi existat vreodată. Terenul, care odinioară mi se păruse mirific, stătea acum sterp, gol, devastat și, parcă, mai mic, mult mai mic decât îmi păruse în zilele gloriei de odinioară. În spate, o bermă de pământ nivelat acoperea dealul.

La poartă trona un panou cu informațiile legale. Se pare că terenul, cu construcții cu tot, fusese cumpărat de o familie provenită din aceea localitate din Nordul țării vestită pentru casele kitch-oase ridicate acolo. Știți genul: stil eclectic, douăj’ de camere, și toată familia trăiește o viață de om îngrămădită în bucătărie, dar măcar e fudulă că poate arăta ce are. Acolo, în septentrion, fenomenul se justifică prin solide argumente social-psihologice. Dar acum vorbim de aici, oraș mare, cu o istorie și (alt) nivel de cultură. Probabil, oamenii or fi vrut să-și diversifice investițiile și or vinit în Cluj. Fiind vorba de proprietate privată, evident au dreptul să facă ce vor ei. Pot fi primitivi, pot fi troglodiți, pot fi cum le place lor. Stilul italic și atmosfera de distincție i-or fi agresat mintal. Cel mai probabil vom vedea ridicându-se o alcătuire cam ca la ei acasă, sau poate un hotel construit după principiile stilului eclectic, atât de drag arhitecților români pentru că suferă aceeași lipsă de personalitate creativă ca și ei înșiși. Prețul plătit de civilizația firavă a plaiurilor transilvane pare, totuși, prea mare.

Nu-i așa că, dacă începi să scrii despre contrastul dintre vechi și nou, despre discrepanța în defavoarea celor care preiau ștafeta, despre prost-gust și parvenitism ești, de fapt, un negativist?

Foto: © Internet