Acțiunea „Someșul” (III/4)- „Orașul îndatoririlor noastre”

de Horațiu Damian

urmare din partea a II-a

În jurul datei de 10 octombrie 1973, o echipă de 3 ofițeri ai IGM (Inspectoratul General al Miliției) vine la Cluj și e cazată la singurul hotel de patru stele existent pe atunci în oraș- Siesta (pe strada Gheorghe Șincai, în diagonală cu sediul Electrica). Echipa ajunge la Cluj ca întărire și soluție de ultimă instanță: după mai bine de un an, 7 infracțiuni deosebit de grave stau nesoluționate. Lucraseră la caz, într-un fel sau altul, toți ofițerii și subofițerii din Cluj, dar și sute de lucrători aduși din județele învecinate. Un prim colectiv de la București, din care făcea parte și viitorul autor de literatură polițistă Traian Tandin, mergând pe urmele autorităților locale, încercase același gust amar al eșecului.

Unele surse leagă de acest moment și sosirea unei grupe specializate în filaj, investigații, mijloace T.O. (microfoane) și interceptări telefonice. Ea ar fi acționat, discret dar eficient, în subordinea misiunii venite de la București.

Bătaia și schimbarea de optică

Echipa de acum e condusă de colonelul Dumitru Ceacanica. Istoria judiciară îl socotește cel mai mare criminalist român al tuturor timpurilor. Provine dintr-o familie de negustori greci din Cernavodă. Luptă în Armata Română, pe frontul de Vest. Intră în Poliție în 1945. Un frate de-al său alege lumea actorilor, ca artist comic la Circul de Stat. În octombrie 1973 colonelul este consilier pe probleme judiciare al șefului Inspectoratului General de Miliție. E trimis doar pentru rezolvarea cazurilor extrem de dificile. Dar la Cluj venea după un eșec. Din 1969 anchetase în zadar la Sibiu celebrul furt al tablourilor de la Muzeul Bruckenthal. Deși îi devine clar, din primele zile, că făptașul ieșise din țară în noaptea furtului, obligat de superiori continuă ancheta, fără succes, până în 1972. Patru tablouri din cele opt vor ieși la iveală cu prilejul unei licitații din Florida, în 1997. Tablourile revin în țară peste un an, în 1998.

Un alt episod biografic se consumă în 1952. Până atunci, proaspătul ofițer avea reputația unui lucrător impetuos. Chiar prea impetuos: unele semnalări vorbesc despre obișnuința lui de a-i bate pe anchetați. Roata se învârte și tânărul căpitan de Miliție ajunge după gratii în urma unui denunț, pentru cercetare abuzivă. Peste noapte din anchetator devine anchetat, iar colegii de serviciu se transformă în torționari. Luat pe banda rulantă a turelor neîntrerupte, e cercetat cu brutalitate vreme de câteva luni. Acuzațiile se dovedesc neadevărate, ofițerul e eliberat și reintegrat în Miliție. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Experiența îi schimbă mentalitatea cu 180 de grade: va deveni scrupulos în respectarea tuturor procedurilor și normelor legale. De acum va rezolva toate cazurile prin inteligență, nu cu pumnul.

Într-o altă situație, cu ocazia acțiunii „Bradul” (asasinarea în 1971, la Poiana Brașov, a soției unui colonel DIE) Securitatea îl va bănui că l-a informat pe soțul asasin despre circumstanțele unei crime anterioare, săvârșite de un autor necunoscut în aceeași stațiune, asupra unei turiste vest-germane. S-a presupus că spionul a folosit elementele aflate de la Ceacanica, într-o discuție informală (cei doi fiind prieteni) pentru a-și suprima soția într-o „crimă la indigo”, în scopul derutării anchetatorilor.

Frecușurile

Prima ședință de analiză la Cluj dă la iveală tensiunea dintre echipa bucureșteană și colegii din teritoriu. Bazându-se pe experiența altor cazuri similare, colonelul cere orientarea cercetărilor în perimetrul delimitat de locurile faptelor. În această zonă ar trebui căutat autorul crimelor cu mobil bizar, în mod clar un bolnav psihic. Primește replica din partea clujenilor, prin locotenent-colonelul Secărea, șeful Judiciarului pe județ: asasinul ar putea foarte bine să locuiască într-un cartier îndepărtat de zona în care acționează. Exemplul lui Rîmaru era suficient de recent în memoria tuturor.

Fără să știe, ambele părți aveau dreptate. Ceacanica va da un exemplu: „Bolnavul din Cluj care, în 1954, a răpit și omorât o fetiță, locuia la a treia casă de victimă. Luni de zile au fost irosite forțe pentru căutarea autorului pe raza întregului oraș.”  Cazul de acum împlinea peste un an de când se acționa în toate direcțiile. Peste 2000 de suspecți intraseră în colimatorul anchetatorilor, la un moment sau altul, fără ca făptașul să fie depistat.

Pe de altă parte, și polițiștii clujenii aveau dreptatea lor. Neștiut de anchetatori, până în 1971 agresorul trăise mult timp în chirie la un fost comisar de poliție din perioada interbelică, ajuns și viceprimar al orașului. Adresa era în Piața Gării, în imediata apropiere a bufetului Ciocanul. În acel an 1971 se mutase de acolo, dar continua să vină în zona Gării, unde se simțea ca acasă, și unde va acționa în 1972.

Primele conflicte

Animozitatea din ședință se prelungea și pe teren. „Cei mai mulți dintre ofițeri continuau verificările tuturor bolnavilor din oraș, în ciuda recomandărilor noastre din prima ședință de lucru. Mă convinsesem că aceștia își dăduseră avizul cu privire la perimetrul stabilit doar de circumstanță. Ar fi fost greșit, deci, să-mi impun , în mod rigid, numai punctul meu de vedere, mai ales că aveau și ei motive legate de temerea de a nu-l scăpa pe autor. Erau bine intenționați și nu doreau să riște cu nimic; miza era prea mare!“, va nota colonelul Ceacanica în memoriile sale.

Temperamentul coleric al colonelului stârnește și mai multă antipatie. Inaugurează prima zi de colaborare făcând o inspecție în birouri. La vederea lucrătorilor care așteptau ordine, va urla: „Toată lumea pe teren! Ce, vreți să vă rezolve subofițerii cazul?” Cu un alt prilej, la analiza uneia dintre infracțiuni, își face de rușine subordonații pentru o omisiune, în prezența procurorului.

Demolarea falselor speranțe

Contemporanii îl caracterizează ca pe un profesionist competent, dar și impulsiv. „Nu se dădea înapoi de la nici o treabă grea, ci parcă o chema, cocheta cu ea și ajungea să-i cunoască și să-i limpezească dedesubturile. Aș zice că trăia cu adevărat numai în asemenea momente. Poate că aceste trăsături , care îl defineau ca o ființă controversată, pot explica mai bine impulsivitatea atât de hulită de mulți”, îi va schița portretul colonelul Sântea. „Omul era un dur, însă dacă munceai nu avea treabă cu tine, nu era genul de om care să arunce sancțiuni în dreapta și-n stânga”, își amintește colonelul (r.) Nona. „Putea fi un om foarte dificil. Nu-l agreau marii conducători și generali. Dar avea o mare putere de muncă, lucra zile și nopți, până dimineața. Era foarte sever cu subordonații. Însă respecta Procuratura și rolul ei, și i-a ridicat prestigiul prin atitudinea sa, ceea ce unor lucrători din IGM nu le-a convenit. Avea și o mare capacitate de organizare. Mașină, tren, avion, nu conta, el făcea rost de toate. Îmi amintesc cum, odată, am avut nevoie să anchetez o persoană din Mănăștur. Îi spun lui Ceacanica: „Dom’ colonel, am nevoie de el“. „Domnule procuror, pe după-masă îl aveți”. A fost descoperit, era la Mamaia, identificat, reținut, adus cu avionul în Cluj. Pe după-masă îl anchetam. Așa posibilități organizatorice avea Ceacanica”, și-l amintește procurorul Iuliu Andrei.

Una din pistele pe care va acționa echipa de la București consta în reanalizarea fiecărui caz în parte și evaluarea suspecților: de exemplu, în cazul de pe strada Mașiniștilor, o analiză spectrografică a fotografiei găsite în curte va demonstra că fusese expusă mai mult timp intemperiilor, deci nu putea fi pierdută de făptuitor în ziua atacului. În cazul omorului comis în strada Karl Marx, colonelul introduce o metodă care abia începea să fie folosită și în Occident: avocatul diavolului. Cinci dintre suspecți erau bolnavi psihic de la unitatea de ergoterapie a Spitalului Psihiatric, din vecinătatea locului faptei. Lipsiți de discernământ, erau incapabili de a se apăra singuri. De aceea, doi ofițeri primesc misiunea de a strânge probe în acuzare, în timp ce alți doi vor colecta argumente ale nevinovăției pentru fiecare suspect în parte. Metoda demonstrează că nici unul din bolnavii respectivi nu avea legătură cu cazul. Toți cinci sunt scoși din cauză.

Un alt dosar clarificat îl privește pe suspectul T., de la al doilea eveniment, petrecut în strada Vasile Lucaciu în 8 octombrie 1972. „Unora nu le prea cădea bine că le subapreciam suspectul, că încercam să luăm taurul de coarne și…chiar colegul Barbu și-a dezvăluit iritarea. Finalul intervenției noastre ne-a adus, însă, micul succes, dacă i se poate spune așa. Noi eram dispuși dealtfel să considerăm o victorie- în drumul nostru spre autor- orice înlăturare definitivă a unui pseudo-suspect, a unui impediment…Numai în câteva ore de cercetare, clasarea dosarului- în care sălășluise speranță timp de 10 luni- s-a impus cu obiectivă necesitate”, va rememora Ceacanica, în cartea sa, Însemnările unui criminalist.

Dragoste interzisă

Tensiunea, așteptarea, eșecurile repetate își produc efectul și asupra psihicului investigatorilor. Timpul trece la fel de apăsător pentru echipa bucureșteană, lună după lună. Dar nici escapadele acasă, la sfârșit de săptămână, nu au darul de a reduce tensiunea. În memorii, Ceacanica numește Clujul „orașul îndatoririlor noastre”. „Ceacanica era la Cluj de atâta vreme că începuse să vorbească ardelenește. El, bucureșteanul, nu mai vorbea de bolnavi psihic, ci de „bolunzi”, rememorează procurorul Andrei. „Rețin o scenă. Ne aflam în biroul de la Miliția Municipală. Noaptea la trei. Colonelul Ceacanica se rostogolea pe covor, în fața mea, de nervi, de disperare, de furie. El era un vulcan la foc continuu, trăia totul, suferea totul, era înfuriat că nu dădeam de capăt. Nu vă pot descrie zilele, săptămânile, lunile de audieri, anchete, cercetări. Iar cine nu a fost acolo nu poate să înțeleagă.”

În acea perioadă se petrece un alt eveniment care destabilizează ancheta. Nepotrivirile din declarațiile victimei O.I., din strada Horea, o aduc în atenția anchetatorilor. Doar ușor rănită cu ocazia atacului din noaptea de 12/ 13 decembrie 1972, investigațiile îi relevă trecutul sentimental mai mult decât zglobiu. Încep să se acumuleze suspiciuni în sensul că își cunoaște agresorul, și că acesta ar fi infractorul căutat. El trebuia depistat printre numeroșii ei amanți, cunoscuți și necunoscuți. Sursele cu care am discutat ne-au relevat utilizarea de mașini conspirate, cu numere false și ofițeri din alte județe, pentru filarea suspecților. Posibil că s-au folosit și mijloace T.O. (microfoane) , și interceptarea convorbirilor telefonice.

Dar supravegherea lui O.I. va produce un rezultat neașteptat: printre amanții ei se număra și maiorul de Miliție C.V., din colectivul de anchetă. Cu acesta întreținea relații intime și-l storcea, totodată, de informații. Încerca să afle amănunte cu privire la bănuielile ce se conturau împotriva ei. În acest timp, maiorul o învăța cum să răspundă în fața anchetatorilor. „Am fost de față când colonelul Ceacanica l-a luat pe maior de trese: „Mă, porcule! Cine ți-a pus tresele astea pe umăr?”, relatează procurorul Andrei. Supusă unei anchete mai dure, O.I. mimează leșinul. Colonelul (r.) Nona: „Ceacanica m-a pus să stau lângă ea când se prefăcea leșinată, s-o păzesc, să nu facă vreo prostie. La un moment dat, i-am spus: „Dom’ colonel, nu mă puneți lângă asta, că e consăteancă de-a mea, și mă cunoaște”.

Și deodată…

„Cei de la IGM aveau dubii în privința mea”, își amintește procurorul Iuliu Andrei. „Au venit doi generali și un colonel la o analiză. Când i-a întâlnit, Ceacanica i-a întrebat: „Dar pe procuror l-a anunțat cineva?” Ceilalți s-au uitat mirați unul la altul. Ceacanica le spune: „Păi bine, tovarăși, procurorul ăsta e un fazan în cauza asta? El nu trebuie să știe ce vom hotărî noi aici?” Așa am ajuns la acea mare ședință de analiză, care a fost cruntă. Comparând informațiile pe care le strânsesem, am început să avem motive temeinice de bănuială că făptuitorul are legătură cu linia ferată, cu C.F.R.-ul.”

Peste câteva zile, în 14 februarie 1974, asasinul lovește din nou, în cu totul alt cartier, îndepărtat de perimetrul celorlalte fapte.

Continuarea în partea a IV-a