Maestră fără Bunraku

de Horațiu Damian

În Japonia păpușeria stă pe același plan cu anticul Nō, cel ritual și criptic, dar și cu mai popularul, însă la fel de exigentul Kabuki. Acolo teatrul de păpuși implică actori, dar și instrumentiști și coriști, cu toții conlucrând, alături de păpuși, la crearea magiei. Un astfel de spectacol trece dincolo de simplul divertisment. Despre valoarea magică, taumaturgică și rituală a păpușii, despre originile acestei arte în Japonia, poate altădată. E suficient să amintim că acolo ea se numește Bunraku.

Marele teatru mic

În Cluj o artistă multilaterală a reușit și fără Bunraku, și fără întreaga atmosferă japoneză, să aducă păpușeria la rangul de artă sublim. Ea a făcut din teatrul de păpuși un egal al așa-ziselor teatre mari. Nu mai era vorba doar să distrezi copiii, ci și să-i educi, să-i înarmezi pentru viața adultă ce urma să vină. Iar în spectacolele pentru adulți se puneau în discuție condiția umană, orânduirea socială, stupizenia epocilor. Această artistă s-a numit Kovács Ildiko. Regizoare la Teatrul de Păpuși din Cluj.

Un spectacol cu păpuși, actori și umbre- Visul unei nopți de vară după William Shakespeare în 1965. Ubu roi, după Jarry, în 1980- spectacol vitriolant pentru autorități, interzis în 1985 după ce este amintit la Europa Liberă. Montări alegorice cu Pinocchio, după Collodi (formidabilă păpușa creată de Dan Frăticiu!), Furtuna (după același Shakespeare, pe muzică de Hari Tavitian), în sfârșit Don Quixote (după Cervantes), în anii ’90. Pe lângă toate acestea , înființează trupa de pantomimă Mim 7, care a funcționat în anii ’70, cu actori păpușari.

Portret din pixeli și ulei

Dincolo de fugara enumerare de mai sus, trebuie amintită extraordinala figură umană care a fost Kovács Ildiko, o femeie și un om absolut carismatic. Autorul acestor rânduri a cunoscut-o planificând un interviu de cel mult jumătate de oră, transformat pe nesimțite în cinci ore fixate pe bandă magnetică. Dar ce ore! Ele au fost urmate de lungi discuții fascinante și de o prietenie statornică, deși întreruptă după un an de moartea artistei. Pot spune că am întâlnit în viață doar trei persoane pe care le consider guru (părinții intră în altă categorie :). Kovács Ildiko a fost una din tre ele.

Cu ocazia Zilelor Maghiare 2012 la Cluj-Napoca, Casa Tranzit a organizat și o binemeritată retrospectivă Kovács Ildiko. Demult venise vremea să o redescoperim pe concitadina noastră în multiplele sale ipostaze: nu numai regizoare, dar și pictor, coregraf, cineast. În spațiul aparte al fostei sinagoge Poalei Țedek am putut urmări două dintre filmele regizoarei- Cuvântul (1997, în colaborare cu Kötő Zsolt) și Poezie uitată (producție TVR 1976). Am regăsit-o în documentarul Și știu, precum copiii, că fericit e doar cel ce se poate juca (2011, regia Andor Norbert).

Ultra dar nu sentimental

Am putut asista și la un interesant experiment sociologic. Proiectarea spectacolului Winnie Pooh, în varianta din 1969 (imagini TVR din 1970) și varianta VHS din 1993 (Kecskemét) relevă în ce măsură s-a modificat comportamentul spectatorilor în timp. Acei copii pe care părinții îi educă în spiritul „timpurilor noi”, axate pe succes imediat și superficialitate, au părăsit sala printre primii. Cei învățați să observe, să savureze lucrurile pe îndelete au rezistat până aproape de sfârșit. Iar ultrapasionații au privit cu încântare spectacole despre care auziseră doar povești.

Tot în spațiul dedicat evenimentului am putut vedea o parte dintre tablourile artistei, tulburătoare prin tematică și modalitatea de expresie, strânse într-o expoziție îngrijită de Szebeni Zsuzsa. A urmat o discuție între cei care au cunoscut-o pe Ildiko néni, moderată de actorul Dimény Áron, urmată de proiecția integrală a spectacolului Văduva Karnyóné– un extraordinar show post-modernist din 1976. A fost o zi plină, un eveniment de gală, pe care îl așteptam demult. Agerkultul își exprimă doar speranța că materialele audiovizuale cu artista vor fi strânse într-un DVD tematic și că un muzeu dedicat acestei personalități mai mare ca viața se va deschide, în cele din urmă . Pentru că merită.